In interviul cu care se inchide volumul de publicistica "Viata ca literatura" (Editura Fundatiei Pro, 2001), Constantin Stan ii marturiseste lui Marian Draghici ca "Gerda" este romanul la umbra caruia au inflorit, timp de doua decenii, celelalte carti ale sale. "Scriind la ?Gerda?, mai era loc si pentru alte scrieri. Mi se parea uneori ca dupa ?Gerda? nu mai e loc pentru nimic". Acele "alte scrieri" au fost romanele "Nopti de trecere" (1984), "Vara tarzie" (1986), "Deadline" (2003) si volumul de proza scurta "Provizoriu, Sud" (2000).
Inceput aproape imediat dupa publicarea romanului de debut "Carapacea", Editura Cartea Romaneasca, 1979, "Gerda" este cartea la care autorul a lucrat vreme de doua decenii, constient ca timpul efectiv al scrierii este fundamental pentru ceea ce si-a propus: o asezare in straturi subtiri, precum in rocile de cuart, a timpului formarii, gasirii identitatii, a unui sens pentru un personaj din universul caruia lipseste cu desavarsire mama. Relatia tata-fiu este una mai putin prezenta in literatura moderna, ea ramanand in acele momente ale omenirii in care Cuvantul era generator si intrupare de Lume, de Ordine. Personajul romanului nu este si nu se simte orfan pentru ca nu poti intelege absenta daca ea nu a fost candva prezenta.
Cand a ramas prima data incuiat de ea afara, s-a speriat foarte tare. De frica, se ascunsese in intrandul ala de sub scara unde l-ati gasit voi doi. Nu s-ar fi lasat dus de acasa indiferent ce i-ar fi facut ea. Nu voia sa mearga la bunici la Dobrotesti, nu voia sa stea pe strazi, mai ales noptile erau groaznice, venise si frigul, iar de cateva ori se imaginase incolacit pe zdrentele mizere, cartoane, rebegit, langa pubelele de gunoi din spatele blocului si incepuse sa planga, nu voia la casa de copii - unde ameninta ea mereu ca-l duce. De teama, invatase sa se ascunda atunci cand ea venea cu cate-un barbat, in vizita, desigur, pentru ca nu l-a tinut pe nici unul peste noapte sau ar fi dat de inteles ca l-a invitat cu un anume scop. Doru banuieste ca-i aducea acasa pentru a vedea lumea din bloc ca nu e singura, ca e curtata de barbati si daca ea ar vrea s-ar marita si maine. Retineai fara sa pricepi tot acest mecanism ingrozitor de complicat. Iar cand unii se aratau mai binevoitori si ea se gandea ca ar fi cazul unei confruntari - dupa aceeasi formula: "El e Doru, stii, ti-am spus... asa-i tineretea fara minte, apoi tragi toata viata" -, el incerca sa fie cat mai cuminte, sa nu mai verse cestile de cafea pe pantalonii lui sau fusta ei, sa se impiedice de bratul fotoliului si sa-i aterizeze lui in brate. Se aseza cuminte pe un scaun si tinea ochii in jos, raspunzand cat mai scurt la fiecare intrebare. Incerca sa se faca util, schimba scrumierele daca ei fumau, se oferea sa se duca jos la bacanie spre a cumpara cine stie ce fleac. Niciodata nu-i reusea ceva pana la capat: daca era prea cuminte, il uita Dumnezeu pe scaunul ala si ea trebuia sa-i atraga atentia de la obraz - "Ai stat destul, du-te in camera ta!" -, daca ducea scrumierele varsa o parte dintre mucuri pe covor, daca mergea la bacanie uita sa ia restul, spre enervarea ei.
Cand si-a dat seama ca ea ii luase din buzunar cheia, a inteles si ca nu mai era cale de intors. Era tarziu, se facuse intuneric si-i era frica. Dar pornise, fara sa se mai gandeasca la nimic, spre autogara - poate avea sa mai gaseasca un autobuz pana la bunici, poate se va milostivi cineva de el sa-l ia pana la Dobrotesti. Avusese noroc, "pentru prima oara in viata stiam si eu si ce-i norocul", cu o ultima cursa. Nu mergea chiar pana in sat, dar masina il lasa destul de aproape, cativa kilometri. S-a pitulat in fundul masinii si soferul nu l-a intrebat de bilet. Cand a coborat, asta a zis brusc inveselit: "Auzi, ma, sa fiu al mamei, tu n-ai avut bilet!". Se izbea cu palmele de genunchi si radea ca de cea mai buna pacaleala de 1 aprilie, spunandu-le si celorlalti: "N-a avut bilet, ptiuu, ce m-a pacalit, puteam sa jur la biserica pentru el, ptiuu!".
S-a dat jos fara sa spuna o vorba. Pana sa-si revina, scartaind din toate incheieturile si lasand in urma un fum inecacios de la teava de esapament, autobuzul fusese inghitit de noapte, de valea ce urma imediat, de lanul de porumb prin care serpuia drumul. Cerul era inalt si plin de stele, intunericul cald, albastru. De foarte departe, se auzeau, vag, latraturi de caine. Acolo trebuia sa ajunga.
Bunica nu s-a speriat, nu s-a intristat, nu s-a bucurat cand a dat ochii cu el. Nici nu stie cum s-a descurcat - acum isi da seama ca a fost ceva alergatura pentru a obtine actele, a-l transfera la scoala din comuna apropiata etc. Nu a mai intrebat niciodata de ea, bunica mai bombanea prin curte cand isi aducea aminte, insa lucruri fara de inteles pentru el. O buna parte dintre colegi era formata din cei pe care-i stia din cele cateva veri petrecute aici. Se desirasera, aveau clai de par in cap - se tundeau doar la inceputul anului scolar, apoi Dumnezeu cu mila! Toamna, cat se facea vinul, aproape toti veneau ametiti: beau cate-o bardaca de vin, pe stomacul gol, si-o porneau spre scoala. Radeau din senin, se faceau rosii sau palizi in obraji, motaiau ori se luau la bataie din orice. In pauze, tabarau pe fete, le inghesuiau prin cotloanele curtii si, cand ramaneau numai ei, baietii, povesteau ce i-ar face aleia sau aleilalte, cu ochii iesiti din orbite.
De el s-au mai luat o singura data. Il inconjurasera la ora de sport mai multi, pe tacute, asa cum fac cainii vagabonzi prin parcuri: pas, pas. Se repezisera apoi toti odata si la inceput nu a priceput ce vor. Trageau de el, voiau sa-l puna jos, iar el s-a impotrivit slab, pana cand a inteles ca vor sa-l dezbrace, sa-l lase in pielea goala. Unul dintre ei fugea deja victorios cu hainele ramase in clasa si le atarnase de gardul scolii, chiar la intrare: de-ar fi fost sa ajunga la ele ar fi trebuit sa strabata toata curtea, sa treaca prin dreptul geamurilor claselor si cancelariei, sa fie vazut de cei care treceau pe ulita. Cu imbranceli, zgarieturi, piedici - mai amicale, mai crunte - se mai intalnise. Acum era altceva. Mai mult il speriase felul muteste, salbaticia cu care il loveau si-l tineau de maini si de picioare. Nici unul nu zicea nimic, gafaiau scurt, transpirasera, li se umflasera venele gatului. Se vazuse gol in mijlocul curtii, sub privirile tuturor si umilinta inchipuita, proiectata peste cele cateva minute cate mai erau probabil pana sa se sune, i-a dat o forta teribila si luciditatea de a evalua corect situatia: nu se putea opune tuturor. Si-a cumpanit bine lovitura, una singura trebuia data, dar cu atata forta si cu atata ura incat sa-i faca pe toti sa tremure de frica, sa le paralizeze puterea si vointa. Cand l-au vazut p-ala zbatandu-se ca un pui caruia i se ia gatul, dar mai are convulsii, se rasuceste, sare in aer, da din picioare, cu darele de sange proiectate prin aer, au slabit stransoarea, apoi, intr-un acces de frica si panica, s-au dat jos de pe el si au rupt-o la fuga.
S-a adunat din praf, cu pantalonii de trening in vine, cu bluza rupta, naucit. Dupa asta, s-au ferit de el ca de-un ciumat, a stat singur in banca, izolat de ceilalti, strabatea de unul singur cei cativa kilometri dus-intors, pandindu-le insa fiecare miscare, fiecare rasfirare si regrupare, prin lanurile de porumb, prin livezile de pe dealuri. Si-a luat cu el un briceag bine ascutit: la urmatoarea agresiune nu ar fi ezitat sa se apere din rasputeri, sa loveasca in stanga si-n dreapta fara sa mai tina cont de nimic.
Imi-era teama. Mai mult, ma incerca un fel de panica numai la gandul ca voi avea/ca nu voi avea curaj sa ma mai las purtat intr-o zi, la vremea pranzului, catre pensiune. In ciuda insistentelor Elenei, care simtea probabil ca ii scapa ceva: ce-avea spelunca in care intram dupa-amiezile, tot mai des ma astepta in holul facultatii, cu ceea ce intelesese ea din franturile mele de fraze ca este Gerda? Sigur, pe peretele de la intrare trona o pendula ponosita, fara limbi, batandu-si timpul egal si fara rost, dar ticaitul ei nu se auzea din pricina galagiei din interior, patroana, sefa, gestionara sau ce-o fi fost era grasa si buna, dar si slinoasa
si un pic parsiva, gesturile ei, vorbele mieroase se adunau toate intr-un singur scop - adormirea, ametirea clientilor nu numai cu alcool. Deveneau astfel veseli, nepasatori, melancolici si darnici chiar si din putinul pe care il aveau. Doar sortul sau, cu un buzunar mare in fata care inghitea pe nevazute banii incasati, cenusiu, plin de pete de mancare, parea a fi acelasi.
El putea avea insa si functia recuzitei din teatru: o aceeasi hlamida poate fi purtata si de-un print, si de-un cersetor, acelasi ceainic poate fi si insemnul saraciei (ceaiul care se raceste pentru ca nu e foc in soba, ceaiul apa chioara - dar fierbinte -, ceaiul care inlocuieste masa de dimienata, de seara) si al opulentei lascive (ceaiul de la ora cinci, ceaiul servit in serviciul de argint). Cati dintre spectatori recunosc obiectul, cine-ar sta sa mediteze la marirea si la decaderea lui?! Fiecare isi scrie propriul prospect de intrebuintare a obiectului si a cuvantului!
Poate si ratacirea cate unui batran cu priviri pierdute, mestecandu-si romul din paharul butucanos si ciobit din fata sa cum ar fi mestecat timpurile, ca o imagine din alt film, lipita acolo intamplator, sa mai scanteieze prin aburul realismului care asaza fiecare obiect, fiecare personaj in relatii bine determinate, pre-formate in semnificatii.
Vreau sa spun ca mi-era greu sa-i explic Elenei ca ma aflam in situatia vanatorului care, obsedat de urma vanatului sau, nu-si mai da seama cand se inverseaza urmarirea, ca lui i se calca pe urme, ca in timp ce pandeste este pandit. Pensiunea era pe urmele mele ori de cate ori ma aflam cu Elena, iar ea ma ruga, ma implora sa o iau acolo la vremea pranzului. Mergeam exact pe urmele pasilor batatoriti in atatea dati impreuna cu tata, adulmecam mirosurile specifice locului, era totdeauna cu un pas inaintea mea. Asa credeam. Tarziu, aveam sa inteleg ca, de fapt, se afla exact la un pas, dar in spatele meu. Oricum as fi facut, spre a ma rupe cercului trebuia sa astept orele de dupa-amiaza-seara-noapte spre a o afla. Voila, ii ziceam triumfator Elenei, convins de victoria mea, in vestibul, adus cu picioarele pe pamant cand despicam rumoarea si fumul spre masa din dreptul geamului, urmat de ea care se apara de mirosuri si imagini de parca s-ar fi aparat de niste tauni sacaitori in verile secetoase, pe campie.
Ti-aduceai aminte foarte bine ca Doru o numea in copilarie doar "ea". Nici cand o apela nu-i zicea altfel, de fapt nu-i spunea in nici un fel, intreba, raspundea, intr-un fel impersonal: "Am plecat si eu cu Mihai", "A zis diriga ca e sedinta cu parintii maine la sase" s.a.m.d. O tutuia fara sa para ca face acest lucru: "De ce ti-ai pus numai tie ou?", nu dadea niciodata buna ziua, buna seara, la revedere. Nici ea nu parea ca are vreo pretentie. Se purta ca orice parinte care a renuntat demult sa mai faca educatie copilului, multumindu-se sa dea vina pe genele altuia pentru caposenia, obraznicia, lenea lui. Sa ai un astfel de copil e-un blestem al lui Dumnezeu!
Cand iti aparuse in usa si te intrebase daca o sa-l ajuti, ai stiut ca despre ea era vorba. Brusc, sau poate nu chiar atat de brusc, niciodata nu stii cand se coace o idee in mintea cuiva, se hotarase sa o caute.
Daca nu ar fi fost moartea bunicului, ar fi zis ca a fost frumos in anii aia la tara, uitat de ea. Se daduse cu var peste invatamantul de acolo - asa cum se da cu var primavara peste trunchiurile pomilor, semn de curatenie si profilaxie impotriva daunatorilor - si aparusera cativa profesori tineri, cu totul altfel decat cei vechi. Sigur, veneau si plecau, dar domn Nicolae ramasese suficient cat sa-i faca suportabila, sau chiar frumoasa, vremea petrecuta acolo. Era profesor de desen domn Nicolae. Era insa un profesor de desen care nu suporta sala de clasa - isi tinea toate orele afara, in curtea scolii, pe dealurile micute din apropiere sau in lunca raului, atunci cand putea sa incropeasca excursii ceva mai temeinice cu ei. Ii invatase multe - pe cei care voisesera, desigur, pentru ca multi lasau plansele albe, razand pe infundate de el cand le trecea in catalog "saptele cel sfintit; nu face bine, nu face rau, e si pentru un geniu si pentru un prost, depinde de unde il privesti", dar, mai ales, ii obisnuise sa vada culorile nu de pe acuarele sau creioane, ci din ceea ce ii inconjura. Vazuse in felul acesta j'de mii de nuante de verde, de violet, de galben, de alb, prezente uneori pe aceeasi petala, pe aceeasi frunza sau petic de iarba. Fascinante erau insa gazele. Nu-si imaginase vreodata sa fie atat de divers colorate, sa-si schimbe culoarea exact ca vegetatia, sa se diferentieze pe varste, sexe, stari prin culoare. Entomolog, botanist, biolog, alchimist - era de toate domn Nicolae. Ii batea vantul, le ingheta sufletul in oase pe malurile raului mai ales primavara, cand sufla un vant aspru, patrunzator, taios, veninos ca niste tepi de arici, bocancii se umpleau de apa, dar nimic nu era mai fascinant decat peisajul dezghetului, cu bucatile mari de gheata purtate de apele repezi ale raului, decat zdrentele de zapada alternate cu peticele de pamant flescait sau inghetat, crengile anturate de o pojghita lucioasa ce in bataia razelor de soare alcatuiau imagini de feerie polara. Erau doar cativa care-l insoteau pe domn profesor, dar astia uitau de toate, uitau de ei, uitau de frig, uitau de foame, cautand hulpavi sa prinda pe amarata lor plansa ceea ce vedeau. Ii alunga doar intunericul.
Astea au fost clipele cele mai frumoase, dar, in fond, iti trebuie mai mult intr-o viata anosta de scolar? parea ca se intreba Doru. Pentru asta se impacase cu orice, cu bodoganeala perpetua a bunicii, cu sarica de vreascuri pe care trebuia sa o poarte in spate tocmai din lunca zile de-a randul spre a avea lemne de foc pe timpul iernii, cu noroiul clefaindu-i sub talpi primaverile si verile in drumurile spre si de la scoala, cu mirosul nesuferit care-l semnala pe bunica-sau zacand in camera de dincolo.
In existenta, intamplarile se deruleaza indiferente la semnificatia lor. Nu au nici o legatura intre ele spre a le conferi o valoare simbolica. Ele sunt naturale, prin principiul de a-moralitate care le guverneaza. Pentru ca nu putem trai fara explicatii, noi cautam legaturi si transferam morala umana in lumea naturala. Facem din ceea ce este nestructurat, si tocmai prin asta fascinant, un construct.
Nici Doru nu cauta vreo legatura intre moartea bunicului si "ea". Sau intre ea, moartea bunicului, pasiunea lui pentru desen, arte plastice in general si gandul de a pleca. Ceea ce a fost poate simultan trebuie sa fie perceput in succesiune pentru a-i atribui sens. A-i atribui.
S-ar putea spune ca nu-i frumos sa mori primavara. Produci celor din jur un sentiment de frustrare: bunica se chinuise toata iarna cu focurile, cu mirosurile din ce in ce mai grele ale bunicului si tocmai cand povara se mai saltase un pic de pe umerii ei, bunicul se hotarase sa moara. Dar nu fusese deloc hotarat, mai mult se lupta cu moartea asa cum nu se luptase cu viata. Dupa ce bunica ii daduse sa manance, se linistise, privind cu ochii blanzi un punct din camera. Il urmase si el cu tot interesul. Dupa miscarea globurilor si ridicarea sprancenelor, putea descrie traiectoria pe care acel ceva o urma prin incapere. Bunicul il urmarise cu mare atentie si oarece impacare pana cand, simtind o boare alunecandu-i pe obraz, isi incorda trupul firav, macinat de boala, incercand sa se rupa de locul tintuirii sale. "Spune-i sa plece", racni el catre bunica. Ea nu-l baga in seama. Isi netezi sortul, isi indrepta broboada si desprinse din grinda casei o batista innodata si un cornet facut dintr-un ziar. Si le aseza langa ea, aduse ibricul cel vechi din gardul ce decupa in ograda gradinita de flori si busuioc, puse jar, topi cateva farame de tamaie si petrecu cu el de trei ori patul. Cu aceleasi miscari linistite aprinse o lumanare, pe care i-o puse intre degetele scheletice de la mana stanga. Ii lua dreapta si-l inchina cu ea, spunandu-i bland, "Las-o, ce sa te mai opintesti, du-te cu ea".
O noapte, o zi si inca o jumatate de noapte se luptase bunicul cu suflarea aceea fierbinte ce voia sa-l sarute pe ochi si sa-l ia cu ea. Spre miezul noptii se linistise, capatase o lumina nevinovata in priviri, impacata. Batrana ii adusese din polatra, un fel de bucatarie de vara si magazie de alimente in acelasi timp, o oala de pamant plina cu tuica. Il ajutase sa o bea cu inghitituri mici si fericite, din ce in ce mai senin.
De parca ar fi stat pe la poarta pandind, incepusera sa apara una cate una vecinele bunici, la fel de batrane, de aduse de spate si de zbarcite ca ea. Se prelingeau pe usa cu cate o lumanare in mana, altele chiar si cu niste zambile firave, dar puternic, lesios mirositoare. Doru fusese trimis in camera cealalta: mortul trebuia spalat, barbierit, imbracat, dichisit pentru calatoria sa. N-aveau ce sa caute copiii sa vada asa ceva. Astfel, se trezise dincolo, in intunericul pal al noptii si al palpairilor de lumanare, nu atat speriat, cat cu o gheara in gat. Ei si, murise bunicul, pe de o parte era o binecuvantare pentru el, se chinuise atatia ani pe patul ala, nu mai vazuse nimic altceva decat tavanul coscovit, mana bunicii, dandu-i de mancare. Respira si manca, la atat se redusese viata lui. Pe de alta parte, Doru simtea ca cele doua functii fiziologice, respiratia si hranirea, ce pareau atat de nemernice, de rizibile, intretineau nu numai corpul bunicului. Daca, pana atunci, el mai era bunicul, acum era un trup rigid, inert, fara nici o identitate. Chiar urat mirositor, de bunicul se putea apropia; acum, de cel intins cu mainile pe piept - nu. I se invalmaseau astea in cap, cand s-a trezit cu Vica, verisoara-sa in camera. "M-a trimis mamaie sa dorm aici cu tine, ca mi-e frica sa ma mai duc acum acasa". Vica venise probabil cu mama-sa asa cum se vine la mort, nici nu stia prea bine ce fel de verisoara ii e - aici se descopereau tot felul de grade de rudenie pe care le nu le intelegea, dar pe care cei din sat stiau sa le socoteasca foarte bine -, si daca mama-sa ramanea sa dea o mana de ajutor, ramanea si ea la mamaie. Cu Vica nu schimbase mai mult de doua cuvinte, mai venise pe la bunica lui, o mai vazuse pe ulita. Era cu un an sau doi mai mare decat el, nu mai invata la scoala din comuna, ci undeva in oraselul din apropiere, la un grup scolar, o vazuse coborand sambata dintr-un autobuz in centrul comunei, in uniforma obligatorie de liceu. Il aflase intins pe pat, imbracat. Ii ceruse sa-i faca loc, apoi sa-i dea si ei o perna. Se foia intruna, cand intorcandu-se cu fata catre el, cand stand pe spate. "Nu pot sa dorm asa. Intoarce-te cu spatele". Nu stia de ce trebuie sa se intoarca, oricum, daca ar fi vrut sa se dezbrace, nu ar fi zarit nimic, putea cel mult sa-si inchipuie, doar mai vazuse fete dezbracate la rau, chiar daca pe furis, tragand cu ochiul de undeva din varful colinei micute ce despartea limba de nisip de pe mal de privirile curioase ale celor ce ar fi trecut prin apropiere. Le vazuse cum, desi numai intre ele, se acopereau cu o basma peste sani pana cand intrau in apa, dupa care renuntau la ea si se balaceau, se stropeau cu apa una pe alta, tresaltandu-si sanii si tipand de parca cineva le-ar fi gadilat. O simtea pe Vica dandu-si jos ciorapii grosi, rulandu-i pe picior, apoi lasand sa-i cada fusta, culegand-o de pe jos si punandu-o pe spatarul unui scaun. Isi descheiase nasturii de la bluza unul cate unul, incet, cu grija, parca obligandu-l pe el sa fie atent, sa-i vada fiecare miscare prin intuneric. "Pune plapuma", ii zisese, "si scoate si tu de pe tine, doar n-oi dormi inhainurat". Isi scosese precipitat pantalonii, trasese camasa la repezeala peste cap si se strecurase sub plapuma. Statea incremenit, cu privirile in sus, mainile pe langa el, lipite de corp. Desi voia sa alunge imaginea, inchizand si deschizand ochii, strangand pleoapele cu putere, tot pe Vica o vedea asa cum ii aparuse pentru o clipa in lumina Lunii de-afara: doar intr-un furou scurt, mult deasupra genunchiului, cu sfarcurile sanilor impungandu-i privirea, sagetandu-i ochii. Vica incepuse din nou sa se foiasca, respira suierat, de parca ar fi dormit profund. Se tot rasucise pana cand coapsa ei dreapta se lipi de a lui, apoi se intoarse cu fata spre el si dand din picioare indepartase plapuma de pe ea. Era intuneric, dar nu intr-atat incat sa nu observe ca furoul i se ridicase mult, se stransese aproape sub sani, dezvelindu-i pielea alba a picioarelor si a abdomenului. Mai jos nici nu indraznea sa se uite. Vica se rostogoli mai intai peste el parand ca o face in somn, ramase catva timp acolo si incepu sa gafaie, apoi il trase peste ea, umblandu-i cu mana in chiloti. Ii simtea corpul ca o plita incinsa, iar broboanele lui de sudoare erau reci. Se consumase totul intr-o clipa, simti intai o arsura puternica si-l inunda rusinea de a nu se mai putea abtine, in timp ce ea ii sufla in urechi: "Nu vreau, nu, nu, baga-mi-o, asa, asa, toata, sa nu-ti dai drumu-n mine, sa nu-o scoti, sa nu pleci, las-o-n mine". Se zbatea sub el de parca ar fi vrut sa-l dea jos, sa scape, cu miscari puternice, aproape spasmodice. Picioarele ei se incolacisera puternic in jurul lui, mainile ii zgariau spatele, il musca de fata, de buze, de ureche pana la sange, cu dintii ei ascutiti, de rozatoare, pana cand scoase un "Ah" ascutit, tremolat, prelung, ce-i zgudui tot corpul. E si de mirare cum tipetele ei abia inabusite, care se repetasera in noaptea aia de mai multe ori pentru ca ea nu-si descolacise picioarele nici un moment, tinandu-l in ea cu o forta pe care nu i-ai fi banuit-o in moliciunea trupului aratata peste zi, nu fusesera auzite de dincolo, unde batranele vorbeau rar si numai in soapta, jelind mocnit.
Ne insotise si daduse drumurilor noastre un rost povestea mortii bunicului sau, care, in loc sa-i despovareze, le lasase chinul golului din patul in care zacuse ani de zile. Curba aia facuta in saltea, damful de urina, trup transpirat si boala care mai rasarea pe neasteptate facandu-l sa vomite, alergia la mirosul de tuica si la oalele de pamant - din care pana-atunci, la tara, bause apa, zeama de varza sau lapte fara sa le bage in seama - erau prezente mai de nesuportat decat chiar absenta. Vazusem ca nu bea niciodata, ca se departeaza discret de grupul care desfacea intr-o veselie anapoda sticlele turnand alcool in orice recipient - cani, pahare, cescute, vaze de flori. Acum eram tentat sa pun aversiunea lui fata de bautura pe seama imaginii bunicului sau inaintea mortii. Se gandea oare ca asta este semnul mortii: apropiate, departate, imaginate, dar, oricum, tot al mortii ca moartea nu are nimic eroic, senin, maret in ea; ca este silnica, urata este o deposedare prin forta de bunul primit de la Dumnezeu; ca este greu sa ne impacam cu ideea ca si moartea este de la Dumnezeu si chiar daca uneori vine ca o izbavire pentru cel suferind, pentru cei din jur, a caror viata s-a transformat in iadul pe pamant alaturi de un trup in care doar mai palpita viata prin niste functii oarecare, ea nu apare ca trecere in lumea fara durere si intristare, ci ca pedeapsa; ca nu ne putem imagina umbre incremenite, inundate de o fericire al carui rost nu-l intelegem dincolo de bucuriile stiute pana atunci; ca buna sau rea viata, ceea ce misca, devine, va continua in absenta ta si tot ceea ce era meschinarie, monotonie, tristete capata proportii de aventuri palpitante, de efervescenta, de clocot.
* Fragment din romanul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
