Mai erau zilele acelea hieratice, prin miraculosul care se desfăta în ele, zilele în care, profitând de vacanţe, luam drumul Borlesei, satul natal al tatălui meu. Sângele meu este strident mirositor. Pute a viaţă călită, pute a iarbă şi munte, a lup ce urlă pe acoperişul căsoiului, dar pute şi a ţigănie, a coapsă neagră şi fierbinte de femeie. Căci, din ce am aflat de la unul sau altul, mă trag dintr-un neam corcit, în care boierimea şi ţigănimea sunt contopite în persoana bunicului meu. Am fost moroşeni la origine, după cum numele originar a fost şi el Moroşan, ulterior schimbat în Mureşan, din motiv de insidioasă domnie. Gena aceasta munteană s-a dovedit, în timp, foarte necreativă şi foarte puţin romantică, sentimental vorbind. Mai degrabă ambiţioasă şi, probabil din acest motiv, foarte norocoasă. Muncitoare şi, în acelaşi timp, genetic înzestrată cu daruri senzuale. Libidinoasă, ca să fiu mai exact. Am copilărit, aşadar, într-un sat unde nu se auzise de C.A.P., iar dacă autorităţile comuniste ar fi venit să îl impună, probabil că vornicelul ar fi fost decapitat în chiar ziua sosirii. Cu o coasă, evident. Am crescut printre picioarele a două bivoliţe (Bumba şi Luşca), am dormit într-un pat care în loc de saltea avea paie, într-o cameră în care bunicul, rămas niţel surd din pricina unei explozii din timpul războiului, asculta radio Europa liberă cu volumul dat la maxim. Dar am crescut într-o teribilă şi fascinantă atmosferă, cu bunica la picioarele mele, rostind domol poveşti uluitoare, cu zmei ciudaţi, cu femei de o frumuseţe stranie, cu fel de fel de copaci vii, cu vorbe împrumutate de la un Dumnezeu ţăran, drept, însă cam dur. În fiecare vară urcam muntele din spatele casei alături de cei doi verişori ai mei în compania bivoliţelor. Stăteam, apoi, cât era ziua de lungă la păscut, privind în linişte dealurile de vizavi, jucându-ne de-a oraşul, transformând bolovanii cât capul nostru în maşini dacia 1310, făcând alei prin grămada de nisip aflată lângă păşunea unchiului meu sau încropind o colibă din crengile copacilor, bând apă de izvor dintr-o băltoacă în care se bălăceau broaştele. Când, pe drumul de sub noi, trecea cursa de şapte, coboram fără nici o grabă muntele, fluierând sau călărind Luşca, căci Bumba era niţel temperamentală. Ne aruncam goi şi albi în micul golfuleţ ce se formase pe râu din pricina hăitaşului, construit de oameni cu crengi groase de stejar. Bivoliţele se răcoreau şi ele într-o băltoacă apropiată. Când preferau apa, ne urcam pe ele şi săream în cap, sau le călăream, închipuindu-ne eroii din basmele bunicii. Nopţile dormeam în şură, sub masa uriaşă de fân de unde, câteodată, mai răsărea figura unchiului nostru Gore, beţivul şi artistul familiei (singurul, de altfel, înzestrat cu această sensibilitate deloc lucrativă). Acolo ne spuneam poveşti sinistre, cu oameni şi copii morţi ce bântuiau aleile satului. Adormeam însă miraculos, aproape toţi deodată, nu înainte de a ne ruga fierbinte, chinuitor, întru apărarea de spiritele celor morţi. Toamna, chiar înainte de a veni părinţii după noi, căci începea şcoala, o petreceam la scos cartofi şi la cules prune. Din acestea, mai apoi, bunicul făcea palincă. O filtra de cel puţin patru ori, până când prima zeamă nu mai avea culoare.
La şcoală nu eram eu cel mai silitor, însă dintotdeauna am strălucit (mai fad, aşa). Cel puţin în perioada gimnazială mă dovedisem foarte talentat la matematică, fiind cel mai bun dintre cei din generaţia mea. Câştigam astfel premiul întâi la toate olimpiadele (locale, e drept) şi devenisem elevul preferat al directorului şcolii. Însă probabil că asta se datora mai ales capacităţii uriaşe de a vedea în spaţiu, de a vedea lucruri ascunse celorlalţi, de a intui forme de calcul alternative. Se datora, totuşi, şi tatălui meu, care deseori m-a făcut să simt că o curea poate fi folosită şi în alte situaţii, în afara celor clasice, de spânzurare a pantalonilor sau a oamenilor.
Apropo de această ciudată capacitate, de a vedea nevăzutul şi de a auzi neauzitul. Tatăl meu, un om nu foarte pretenţios (formal vorbind), însă cu talente numeroase în domeniul tehnic (şef de promoţie pe ţară în generaţia lui), avea un casetofon stereo Tehnoton. Toată ziua ascultam la el muzici din cele mai diverse, după cum împrumutam casete de la vecinii mei de scară. Unul dintre aceştia, mai în vârstă decât mine, avea un Sharp pe care îl comparam cu un OZN, şi asta datorită acelui dublu buzunar al aparatului în care, logic, nu?, intrau două casete deodată şi se înregistrau automat, şi încă la ce calitate. Acest vecin mă servea cu Public Enemy, K.L.F., Ace of Base, Scorpions, Metallica etc. Stăteam cât era ziua de lungă cu nasul înfipt în burta Tehnotonului meu, ascultând sunetele alea ce ieşeau din ambele difuzoare în chip minunat. Într-o zi nu m-am mai putut abţine. Am luat o şurubelniţă din cutia cu scule a tatălui meu şi am desfăcut cutia magică. Ce am găsit acolo a fost o lume în lume. Tot felul de chestii mai mult sau mai puţin caraghioase, butoiaşe metalice, bucăţi de plastic colorate, cu cele două picioare înfipte în placajul lucios, vopsit într-un verde transparent, şi câţiva gândaci negri, ca nişte miriapode, incredibil de dubioşi. Toate piesele erau mobile, plutind oarecum deasupra acelei plăci verzi, mai puţin aceşti gândăcei bine înfipţi cu numeroasele lor picioare. De câteva ori mi-am băgat unghia sub ei, spre a-i îndepărta de placa pe care erau sudaţi, neştiind că mişcarea lor putea să cauzeze moartea temporară a casetofonului. Aşadar, zilnic, cu o curiozitate imposibil de controlat, desfăceam cutia magică spre a admira acea lume cauzatoare de sunete stereofonice. Până când, într-o foarte proastă zi, după ce am aşezat carcasa posterioară a aparatului, dând drumul la casetofon, am înţeles, auditiv desigur, că stereofonia dispăruse. Unul dintre canale, cel din dreapta, dacă bine îmi amintesc, nu mai funcţiona. Iniţial am crezut că banda este înregistrată prost. Am schimbat repede caseta şi, spre neplăcuta mea surpriză, am înţeles, de data asta mintal, ca defectasem cutia magică. Prin urmare, deschiderea ei zilnică devenise imperativă. Ca să rezolv problema, am început să mă dau pe lângă tatăl meu, provocându-l la interminabile discuţii şi explicaţii în domeniul electronicii. Am aflat astfel în timp ce înseamnă un condensator (butoiaşele metalice) şi cum se verifică el cu ajutorul aparatului de măsurat, am aflat ce este o diodă, ca şi faptul ca aceasta e un fel de sens unic pentru curentul electric, am aflat ce e aceea o rezistenţă (bucăţile de plastic strident colorate), precum şi faptul că aceasta micşorează intensitatea curentului electric, am aflat ce e un tranzistor, şi, de asemenea, că acesta amplifică semnalul electric, am aflat ce e acela un circuit integrat (gândăceii), ca şi faptul că aceştia înglobează un întreg şi foarte sofisticat circuit electric format din toate piesele amintite mai sus. Am cumpărat apoi un manual pentru începători într-ale electronicii, pe care îl buchiseam zilnic, deşi termenii aceia specifici domeniului fizicii îmi erau complet străini. Din acest manual am învăţat cum funcţionează un potenţiometru, cum se transformă, prin patru diode puse în cruce, curentul alternativ în curent continuu (doar acesta funcţionabil în sistemele domestice), am învăţat cum funcţionează transformatorul prin cele două bobine ale sale, am învăţat ce e acela un difuzor, un preamplificator, un egalizator de sunet, un cap de redare, un cap de ştergere electromagnetic şi unul magnetic (capul de ştergere magnetic lasă acel sunet de fond ce seamănă cu venirea unei furtuni, în timp ce capul de ştergere electromagnetic lasă banda curată, fără sunet de fond), am învăţat cum funcţionează mecanismul de rulare a benzii (de la cruciuliţa mobilă ce intră în cercul casetei până la rotiţa cauciucată ce se pliază pe bandă pentru a-i menţine ritmul de rulare constant), ce e aceea o rezistenţă reglabilă, un condensator reglabil, şi cum folosesc ele în radiofonie etc. Pe toate le-am învăţat, însă nimic nu m-a ajutat la repararea stereofoniei. Erau zile când plângeam din cauza frustrării. Soluţia pe care o găsisem, pentru a nu fi prins, ţine mai degrabă de cazuistica socială: monopolizasem casetofonul cu totul. Îl ţineam pe birou, lângă mine, rulând muzică aproape tot timpul, cu butonul mono comutat (pe stereo nu se auzea un difuzor). Tatăl meu, înţelegător, mă lăsa în pace. La o adică nu era nimic rău în a asculta muzică. La un moment dat am cumpărat un circuit şi am încercat să-l înlocuiesc pe cel vechi, presupunând că acesta se defectase. Nu a mers. Un an de zile am păstrat secretul. Până când, într-o foarte bună zi, după ce sondasem cu dexteritatea unei electronist placa electronică şi după ce montasem partea posterioară a casetofonului, minune!, difuzorul mort a început să funcţioneze. E adevărat, o făcea intermitent, zgâriat, însă era semnul de care aveam nevoie. Circuitul nu era defect. Nici o piesă nu se defectase. Ceva nu era legat cum trebuie. Am desfăcut din nou casetofonul şi, uşurel, cu degetul arătător, am mişcat atent fiecare piesă ce corespundea canalului crispat. Un condensator mai măricel avea unul dintre picioruşe dezlegat de placă. L-am lipit folosindu-mă de letconul tatălui meu. Am închis carcasa aparatului, am introdus o casetă stereo şi… într-adevăr, rezolvasem problema. Mi-am vârât nasul în poala cutiei magice, am închis ochii şi am zâmbit fericit. Stereo!
Această experienţă, structural vorbind, seamănă cu mai toate experienţele mele de viaţă. Oricând am avut o problemă, de natură fizică ori psihică, am urmat aceiaşi paşi, am tăcut, am urlat în mine, am plâns, uneori m-am rugat, dar mereu am căutat cauza. Şi nu m-am lăsat până nu am găsit-o. Iar după devoalarea ei, totul se rezolva ca prin minune. La scurt timp, pasionat de-acum de electronică, folosindu-mă de una dintre cunoştinţele tatălui meu, am început să vizitez institutul de cercetare electronică şi electrotehnică din oraş. Acolo, după o schemă împrumutată dintr-un alt manual de electronică, de data aceasta pentru avansaţi, lucram de zor la o staţie de amplificare de 2 X 15 W. Un an mi-a luat să o finalizez. Am învăţat tot ce era de învăţat despre stereofonia aceea, care îmi furase minţile şi inima. Imediat după ce am pus aparatul în funcţiune, interesul meu pentru electronică a început să scadă vertiginos până când s-a stins. Începeam de-acum să caut altceva. Aveam un vag răspuns referitor la sorgintea mea etnică. Însă de-acum privirea mea se îndrepta constant în sus.
DORIN MUREŞAN s-a născut la Iaşi, în 1977. Este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie, Universitatea "Babeş - Bolyai", promoţia 2000.
A mai publicat volumele: "Hypostasis" (microroman şi proză scurtă), editura Limes, 2002 - premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj; "De vorbă cu tine printre coji şi fructe uscate" (microroman), editura Limes, 2003; "Oraşul nebunilor" (roman), editura Dacia XXI, 2011; "Poemul delahoya" (poezie), editura Vinea, 2011.
Ziarul de duminică publică fragmente din romanul "Gestul animalului mort", aflat în lucru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
