Joi, 22 martie, s-au deschis pentru public usile Atelierului lui Vasile Gorduz, vremelnic mutat, in cadrul unei expozitii-eseu cu titlul "Gorduz dupa Gorduz", la sediul Ordinului Arhitectilor din Strada Pictor Verona nr. 19.
Mi s-a impus si alta data, incercand a-l defini pe un artist de talia lui Gorduz, aceasta evidenta, iscata proteguitor in calea oricarei dezinvolte precipitari, a oricarei veleitati de cuprindere facila: semnal bine venit, ne avertiza legitim ca abordam, prin Gorduz, o creatie rara. Epitetul, restrictiv, nu vrea sa izoleze prezumptios, el mai degraba califica, ferm, indubitabil. Nu se iveste, in acest caz, pentru a vantura ifose elitare, ci pentru a situa conditia unui artist rebel fata de contingente, neabatut in a se increde, pana la umilitate, absolutului.
Zgarcit cu aparitiile publice, talentul lui Vasile Gorduz e asa de strain ispitelor comode, in care se complac atatia altii, incat i-ar parea un scandal orice abandon necugetat pe panta cantitatii. Si totusi, iata, din zvacnirile procesului firesc, ale intregului cu care se identifica atelierul, s-a putut inchega figura unui tezaur iterativ, functionand in penumbra unui spatiu ocrotit - o tainita la subsolul casei ce apartinuse candva arhitectului Ion Mincu, inaintasul de salutara memorie. Cum gazdele de acum, Ordinul Arhitectilor, in frunte cu presedintele sau Serban Sturdza, isi propun sa daruie o sanatate cuviincioasa edificiului din Strada Pictor Verona, acceptarea acestei atipice expuneri, inchinata lui Gorduz, le-a fost prilejul unei optiuni emblematice.
Sub boltile de caramida care se arcuiesc peste ele, relictele travaliului sculptoric rasar prielnic, nu simplu prizoniere ale unui timp abolit, din contra insamantand, in nisipul sterp unde si-au aflat culcus, afirmari noi de vitalitate. Depozitul acesta, recules, ghemuit in sine, parca temator, palc de mulaje rabdatoare si de bronzuri fara lucire ori de pietre noduros ciocanite, avan, iregular, nu glorifica totusi atotputernicia pulberii care inghite si anuleaza: aceea demult invocata, de la Volney si poezia ruinelor, cand cernerea ei se scutura elegiac peste imaginarul Europei. Si nici nu le ghicesti, acestor artefacte in cumul robust, vreo coniventa cu astutiile de veac XX, cu urma afanata, ducand spre nicaieri, din Culturile de praf ale poznasului Marcel Duchamp.
Ceea ce urmarea sa inculce privitorului pulsatia acestui camp de energii si magnetismul lor distribuit dupa un desen variabil, sub incidenta unor combinatorii care il strang ori il resfira tainic, ii pastreaza desigur o singularitate grava subsolului din Strada Pictor Verona. Insa comoara sui generis, astfel intampinandu-ne acum intre aceste ziduri, in regia decisa a lui Sorin Dumitrescu, se vadeste mereu saturata de enigmatic si laolalta deschisa inspre o dimensiune de inchoativ; ca si cum piatra insasi, infiorata de chemari secrete, ar fi in asteptarea unei generatii spontanee.
Asteptarea niciodata pasiva, lungi lectii de abis l-au invatat pe Vasile Gorduz ca nu-i este ingaduit artistului autentic sa nutreasca duiosii parazitare fata de propria creatie, sa intarzie nesabuit in vreo searbada multumire de sine. El stia ca batalia pentru opera e o lupta asemenea cu aceea a lui Iacov cand indrazneste sa infrunte ingerul: nedomolita, imposibil de castigat pana la capat, si totusi datatoare de puteri, suprem intregitoare. In aceasta spornica neoprire, i se intampla sa iveasca bogatii pe care, oricat de lucid, el insusi n-avea cum sa le prevada. Din chipuri ce se refuza canoanelor formale, stancoase repezisuri in calea gestului dominator, Vasile Gorduz a facut portrete unde massa materiei fierbe de ganduri - acela al lui Petre Tutea, bunaoara, receptacol in care duhul sa poata pogori adanc, ca intr-un tumult fara nume.
Cu asemenea dispozitii pentru stranii captari, irezistibile, imi place sa mi-l reprezint acum pe sculptor dand mental tarcoale unei personalitati de amplitudinea lui Mircea Eliade. Socotesc de bun augur interesul lui pentru un astfel de model - nu specialmente pentru identitatea particulara a trasaturilor care-l compun, ci mai ales pentru intelesuri strabatand vaste versante ale cugetului si ale inchipuirii. Mi-a sarit in ochi, ca o miezoasa coincidenta, aceasta notatie apartinandu-i chiar ilustrului nostru compatriot, savantul profesor de la Chicago, care a dezghiocat atatea venerabile sensuri din straturile milenare ale religiilor si ale miturilor. "Ortega ma intreba odata: Ce faceti cu Orpheu? Cand ni-l dati?" Familiara, fara apret, insemnarea se bolteste totdeodata asupra unui zacamant de inteles, care ar cobori in timp ca o genune: pana in Tracia de obarsie a eroului legendar, pana in fecunda noastra marginalitate, de unde Occidentul ii adasta ofranda de mister si vlaga obstinata...
Nu ma indoiesc, sub pavaza unor astfel de tutelare prezente, divin muzicale, inspiratia lui Gorduz este chemata a inainta intr-un ritm care sa ne inarmeze impotriva Infernului. In furtuni si tenebre, acel simbolic cantaret alina valurile si asigura cadenta vaslelor, pentru a purta fara gres corabia Argonautilor. Pe marile dezlantuite ale existentei noastre, cine, daca nu astfel de mari artisti, ne pot darui lumina calm mantuitoare de care avem atata trebuinta?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
