Nu au o istorie de care sa le atarni. Nu au viitor, nu au trecut, nu au timp. In plus (sau in minus, mai exact!) nu au consistenta terestra. Poti sa stai o mie de ani in fata lor si n-ai cum sa le simti in dreptul picioarelor. Sunt, de fapt, gradini zburatoare. Plutesc in aer la fel ca parfumurile lor (pe care insa doar le ghicesti!). si se rotesc in jurul privitorului, precum un "merry-go-round" multicolor. Care nu ne ameteste defel, ci ni se topeste, printr-un vartej nebun, un fantastic sorb poesc, in strafunzimile ochiului central. Singurul nostru organ de culoare osmica(!).
Da, exista la Mirela Traistaru* un fel de vitalism al eresului, o vajosenie dolofana a straveziului. Suveranitate poncificala a iluzoriului. Un capital de privire "sinestezitanta", cu o distributie variabila in concept. Ea este cand rece, euclidiana (geometrie in spatiu a visului!), arhitectural-contractuala, neprihanita cu zapis, cand incendiara, paranoid-scrutatoare, metaforizanta, ba chiar luxurioasa (armonia detaliilor vegetale emana uneori o concupiscenta serena!). si cu ea, cu privirea, asa oscilanta cum e, artista isi face treaba in liniste si siguranta.
Stiti insa cand gradinile Mirelei Traistaru se sparg si isi pierd consistenta eterica? In ce moment ele se dezumfla dramatic, cad ca proastele in tarana si, prin urmare, devin inabil de terestre? Ei bine, atunci cand artista introduce discret un biletel epic, necesarmente roz (c-asa sunt damele, mai sensibile prin naturelul lor!), in cutia postala a vazduhului. Ca de pilda, cand o panza de mari dimensiuni infatiseaza un inger blond, in rochie rosie si cu aripi de aceeasi culoare, ce trece trista prin fata unui tablou urias cu o gradina. De pe marginile caruia se scurg firisoare, normal, de sange. Din nefericire (aceeasi ca si a duducii inaripate!), compozitia pare o izbutit de artificiala "drama cu camelii". Ori, mai tragic, portretul Clavdiei Chauchat scoasa din planul forestier (cu Zauberberg pe fundal!) si internata intr-un sanatoriu exotic de umori vegetale. Al carui cel mai stralucit Vames este nimeni altul decat Henri Rousseau. Numai ca acolo, in Padurea tropicala cu maimute sau cand Jaguarul ataca un cal, epicul nu este o simpla snoava, ci o veritabila epopee. Sapienti sat dictum est...
De aceea, Mirelei Traistaru ii sta bine doar in zbor. Gradinile ei suspendate de nicaieri se dovedesc, acolo sus, mai reale decat viziunile ratacite in jungla ale Vamesului. Sunt mai aproape de inaltimea noastra. Ele fac parte, poate, din taramul pe care-l visam tot timpul. In asta consta, de fapt, castigul artistei in pariul ei cu verosimilul: a reusit sa inventeze fara sa faca scenografie. "A gandit pe langa", cum spunea Einstein. A readus Paradisul la etajul initial, adica intangibil, si l-a repus in drepturile sale. Primul fiind, fireste, ca el nu poate fi calcat niciodata. In picioare (fiindca, altminteri, adica asezat pe spate, unii spun ca e posibil!).
Concupiscenta de care faceam vorbire se complineste cu gratia imaterialului in momentele cand, asa cum s-a intamplat la vernisajul expozitiei, artista asigura tablourilor sale o asistenta de bodypainting spectaculoasa. Sigur, Mirela Traistaru nu are treaba cu Guido Daniele, cunoscutul "giumbuslucar" al ochiului. Ea face si arta. Si, lucru deloc de neluat in seama, in primul rand in folosul comunitatii noastre. A visatorilor cu ochii larg inchisi la gradinile in care am vrea sa ne nastem...
*) Mirela Traistaru, Fizionomia gradinii, Galeria Veroniki Art
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
