Dan Brown, acest Sandra Brown al thriller-ului intelectual, sau, daca vreti, al noului roman popular, a facut, precum un alt fel de domn Jourdain, prozeliti fara s-o stie si fara s-o vrea. Ca prozelitii insisi nu vor sa-l recunoasca drept deschizator de drumuri si-si inventeaza trudnic laboratoare paralele, simultane si nascatoare ale aceleiasi concoctiuni spirituale miraculoase, precum Lomonosov si Lavoisier, aproape ca nu mai conteaza din perspectiva istoriei literare. Nu de alta dar ea, istoria, o sa-i aiba, si pe unul si pe altii, doar pentru scurta vreme in memorie. Prezentul lor insa, cel putin din perspectiva cohortelor de fani pe care i-au inregimentat, este unul fastuos si merita o efemera dar superangulara plecaciune.
Ian Caldwell si Dustin Thomason se cunosc de la varsta de 8 ani (cand s-au intalnit, placut si imprietenit la petrecerea prilejuita de ziua de nastere a unui cunoscut) si, de atunci, tot scriu impreuna. De toate pentru toti: discursuri de absolvire, nuvele pentru publicatii de colegiu, panegirice ocazionale, fleacuri... In ultimii sase ani, dupa absolvire (cel dintai la Princeton, specialist in istorie, cel de-al doilea la Harvard, cu un masterat in antropologie si medicina), s-au dedicat, in exclusivitate, producerii unui roman la doua maini, pe care l-au insailat din franturi, intr-o maniera chinuita, cu pauze si reveniri, sincope si momente de entuziasm. Dupa ore in sir de dialoguri telefonice, se inchega o idee, care era apoi preluata de unul dintre ei, transpusa in scris si expediata prin mail celuilat, care rafistola, cizela si impacheta, in formula finala, secventa de text. Asa s-a nascut romanul The Rule of Four, volum care a zabovit sase luni in top-ul de bestseller-uri al ziarului New York Times si care, potrivit site-ului oficial al autorilor, a atins un tiraj de un milion de exemplare. Mica nada de marketing de pe coperta a IV-a rosteste prin glasul romancierului Nelson DeMille o sentinta sfasietoare: "Daca Scott Fitzgerald, Umberto Eco si Dan Brown si-ar fi dat mana pret de un roman, ei ar fi scris Regula celor patru". Ce au primii doi in comun cu al treilea nu stie decat al patrulea, adica DeMille. Pentru majoritatea criticilor, romanul a ramas ceea ce este, adica o mestesugita poveste cu enigme culturale danbrowniene, cu ghicitori din recuzita retoricii si imagisticii baroce si cu un fundal tandru-relaxant destainuind (la o rigoare, aici ar putea fi gasite, la nivel tematic, ecouri din Fitzgerald) viata de colegiu, prieteniile, nelinistile intelectuale si amorurile adolescentilor studiosi de la Princeton. Motorul aventurilor detectivistice este procurat de un manuscris din Renastere, Hypnerotomachia Poliphili, publicat in Italia anului 1499, ale carui sensuri obscure au pus pe jar generatii intregi de cercetatori, de scriitori, filosofi si artisti. Tinerii colegieni merg din indiciu in indiciu (pe urma darelor textuale din alegoricul vis al lui Poliphil, dare de tipul: "Ce au in comun o coleoptera oarba, o pasare de noapte si un vultur cu ciocul piezis?" sau "Unde se intalnesc sufletul si sangele?") si, pe masura ce se apropie de sensul final, vad dezlantuindu-se peste campus crime si alte majore catastrofe.
Prilej de pasionate discutii, dupa ce s-a terminat lectura romanului, la coafor, in metrou sau, de ce nu?, pe culoarele bibliotecilor. In pauzele de dereticare, of course.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
