I. Gheorghe Iacob: Ani albi, ani negri, ani gri

De-a lungul vietii mele am fost continuu influentat, iar influentele acestea au fost intotdeauna bine venite... Drumul meu in lumea selecta a artei se datoreaza unui necunoscut, pe care nu l-am vazut decat de doua ori in viata mea si caruia nu i-am stiut niciodata numele. Cand am incercat sa-l regasesc nu a fost cu putinta, pentru ca tot ce stiam despre el era ca i se zicea Armeanul. Venisem la Bucuresti si ma angajasem la o croitorie, caci asta invatasem sa fac. Lucram la un croitor care avea atelierul in Pasajul Blanduziei, langa Banca Nationala. Banatean de felul lui, omul era cu totul deosebit, stia cateva limbi straine si era preocupat de muzica, luand continuu lectii si astfel inconjurandu-se mereu de intelectuali. Politic vorbind, era un om de stanga. Mi-a fost si el de mare ajutor, dar, cum spuneam, sansa a sosit din alta parte, cu totul si cu totul intamplator. Venind intr-o zi dinspre Biserica Sf. Gheorghe, am ajuns in dreptul unui mic cinematograf, vizavi de aceeasi Banca Nationala (Cinematograful Doina - n.r.). Aici, cocotat pe o scara, un domn intindea o reclama cu cai. M-am oprit, am privit, mi-am adus aminte de caii din copilaria mea rurala (pe care la randul meu ii desenasem in nenumarate randuri), iar cel de pe scara mi-a strigat: "Iti plac?". "Extraordinar de mult!", am zis. Dupa cateva minute a coborat de pe scara, s-a uitat la mine si m-a intrebat: "Nu cumva desenezi si tu?". "Ba da", zic. "Poti sa-mi arati?". "Sigur ca da, stau aici, in Blanduziei."

M-am dus, i-am adus o mapa cu desene, iar el dupa ce s-a uitat a conchis: "Ai talent. Nu vrei sa dai la Belle Arte?". "As vrea, i-am zis, dar pentru asta iti trebuie o pregatire." M-a asigurat ca nu trebuie nici o pregatire si mi-a zis: "Mai e o saptamana pana la examen, iar eu o sa te ajut. Sevalet ai?". Nu stiam ce este acela un sevalet, iar necunoscutul s-a oferit sa-mi aduca unul de camera "ca sa-l pot duce usor". M-a intrebat daca am carbune, n-aveam, dar hartie?, nici atat, ipsos ai?, nu. "Diserara, la ora 06.00, ne vedem (era duminica), ai o saptamana pana la examen, sfatul meu este sa te duci sa te pregatesti in Cismigiu." La ora fixata ne-am intalnit, mi-a adus si sevalet, si hartie, si carbune. "Du-te la Rotonda Scriitorilor", mi-a spus. Asa am facut si o saptamana mai tarziu intram la Institut. Pe acest om insa nu l-am mai intalnit niciodata. Atata am aflat: ca i se zicea Armeanul. Astazi, daca m-ar intreba cineva cui ii sunt cu adevarat recunoscator, i-as raspunde, fara sa clipesc, ca acestui om.

Sigur ca am avut multi profesori in Institutul de Arte Plastice, dar marturisesc ca nu intotdeauna i-am avut pe cei pe care mi i-as fi dorit eu. La inceput, in anul I, profesor mi-a fost domnul Stanescu, de care nu am avut timp sa ma apropii, dar caruia ii simt influenta si astazi. Pe la jumatatea primului an, a plecat cu o expozitie in Spania si nu s-a mai intors. In locul lui a venit Jean Steriadi, cu care am terminat anul intai si am continuat si in anul doi, dar nu in intregime; spre sfarsitul intervalului a fost inlocuit - e adevarat, era si foarte batran -, iar in locul lui a venit Nicolae Darascu. Dar si Darascu mi-a fost dascal pentru putina vreme. Imi amintesc ca era un om cu totul deosebit, desi mai rece decat Steriadi. Dupa el a venit Maxy, pe care l-am avut profesor mai mult de doi ani.

 

Maxy mi-a fost un foarte bun indrumator, insa o intamplare nefericita a intervenit in relatia mea cu el. De unde eram foarte apropiati si ma proteja, un conflict nefericit a dus la falimentul relatiei noastre. Totul a pornit de la o sedinta UTC care s-a tinut in cantina noastra, a Institutului de Arte Plastice, in vecinatatea Bancii Nationale, pe Lipscani - sedinta pe care o conducea un individ pe nume Ilie Sion, secretar al organizatiei noastre UTC. Ma aflam pe la jumatatea salii, alaturi de o buna prietena a mea, cand Sion a declarat, in gura mare, ca eu sunt formalist in arta. I-am replicat ca singurul care poate sa-mi dea un asemenea verdict este profesorul meu Maxy. S-a terminat sedinta, iar a doua zi m-am dus la Institut. Pe vremea aceea, oamenii de serviciu faceau economie la lemne, adica le furau ca sa-si incalzeasca locuintele, iar noi nu puteam lucra din pricina frigului. Eu cerusem permisiunea sa fac focul de dimineata, asa ca ma duceam in zori, pe la cinci-sase, faceam focul si incepeam lucrul.

A doua zi dupa sedinta, cand am deschis usa, l-am intalnit pe Sion in atelierul meu. Marturisesc ca m-am speriat, dar imediat m-am gandit ca trebuia sa fie ceva in legatura cu sedinta din seara precedenta. M-am intors asadar in hol, pentru ca mai aveam de adus un brat de lemne, iar cand am revenit in incapere - hop si Maxy! M-a luat de dupa umeri, am intrat asa in clasa si acolo s-au strans mai multi colegi. Era intr-o vineri. In fiecare zi de vineri, obiceiul era sa ne sprijinim lucrarile de pereti si sa le discutam deschis si critic. Era modul maestrului de a ne detemina sa gandim, sa avem curajul de a ne sustine parerile, sa ne dezvoltam spiritul critic... Deodata Maxy zice: "Si acum sa va spun eu de ce este Iacob formalist in arta. Stiti de ce? Pentru ca in Rusia un ofiter roman a inventat o carcera circulara, unde ii baga pe evrei cu capul in jos si-i chinuia". Eu atunci ii raspund: "Este foarte interesant, domnule profesor, caci daca unul ca mine, care abia incerc sa pasesc in aceasta arta, este asemanat cu cineva care chinuie evrei in Rusia, oare cu cine ar putea fi asemanat cel care a pictat o vaca cu scara in burta?". Faceam aluzie la un tablou al sau expus intr-o mica galerie de pe str. Domnita Anastasia, o lucrare altfel foarte reusita, cubista, in niste griuri foarte frumoase.

L-am admirat foarte mult pe Maxy, dar in perioada de care vorbesc se ocupa cu realismul socialist si ii cam "scolea" pe artistii care nu pictau in aceasta maniera. Nu vreau insa sa-l blamez pentru ca, in primul rand, nu mai e printre noi, iar in al doilea rand pentru ca am tinut sincer la el. Deci cand i-am raspuns cum i-am raspuns, el a vrut sa-mi dea o palma, iar eu am ridicat piciorul, pregatit sa-i dau un sut. Nici unul dintre noi nu a mers pana la capat, insa din acel moment totul s-a terminat. L-am mai avut profesor pana la sfarsitul anului. Apoi, am absolvit facultatea, am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici si, intr-o zi, aflandu-ma la UAP impreuna cu mai multi artisti, printre care si sotia lui Maxy, cineva ma intreaba ce conflict am avut eu cu profesorul de il urasc atat de tare? I-am raspuns ca nu-l urasc, pacatele mele, dar nici ca-l iubesc nu pot spune si am povestit, de-a fir a par, cele intamplate cu ani in urma. O saptamana mai tarziu, Maxy insusi ma invita la o discutie (era deja directorul Muzeului National de Arta). Dupa o anticamera care a sfarsit prin a ma enerva, m-a primit si, foarte abrupt, m-a intrebat ce i-am spus eu sotiei lui la UAP. Se facea ca nu mai tine minte nimic. I-am "improspatat memoria", i-am amintit cum erau relatiile noastre odinioara, cand ma lua cu el in Pasajul Villacrosse, unde isi tinea cursurile de "realism socialist", luminandu-i pe de-alde Henri Catargi - care era deja in varsta -, Ion Pacea si altii, carora venea si le facea corectura. Avusese incredere in mine, ma considerase un fel de asistent al lui si uite ca deodata ma acuza de formalism in arta.

Discutia a fost foarte dura. In cele din urma, Maxy mi-a propus sa incheiem un armistitiu: nici eu nu voi mai spune nimic despre el si nici el nu va mai avea nimic cu mine. Asa s-a si intamplat. Nu l-am mai vazut din acel moment. Nici la inmormantarea lui nu m-am dus.