Sa reconstituim datele problemei: Adela si Emil Codrescu se iubesc, fara indoiala, unul pe celalalt, dar iubirea lor nu e facuta sa dureze mai mult decat o vara – de neuitat, desigur. Si asta deoarece femeia, nerabdatoare, viseaza la consumarea amorului intr-un mariaj, pe cand barbatul, mai rezervat, refuza sa coboare in realitatea triviala si amana mereu marturisirea inevitabila, cu exasperarea omului care vrea sa opreasca timpul pe loc si sa guste din plin frumusetea clipei.
Optiunea pentru anumite lecturi defineste, de fapt, si optiunea amoroasa. Astfel, Adela prefera romanele si, in general, literatura realista, opera „institutorului" Creanga (din care stie pe dinafara si interpreteaza adesea, foarte reusit, fragmente intregi, intrand cu lejeritate in pielea personajelor), dar si „Tartarin", din cauza ca „in cartea asta nu-s necazuri, toti sunt fericiti". Ibraileanu sugereaza astfel ca femeia nu are stofa de cititor veritabil, bucuros sa caute in carti, mereu, aceleasi lucruri, fara sa se plictiseasca vreodata. Numai barbatul se poate consacra unei asemenea, dificile, aventuri. Femeile „nu cetesc pentru expresie, ci pentru observatiile despre viata, adica despre ele. (...) Mai putin sensibile la arta literara, ele cetesc mai ales romane, care nu au a da senzatia artei, ci pe aceea a vietii".
Opozitia apare si in „Suferintele tanarului Werther".Nefericitul amant stie sa citeasca, dar nu suporta pentru mult timp intensa placere. Lucid, nu se indragosteste de spiritul femeii: „Tot sufletul meu era atras de buzele-i vioaie si de obrajii ei plini de sanatate", dar gaseste apoi, generos, destul spirit in toata fiinta ei: „Gaseam atat de multa personalitate in tot ce spunea! Cu fiecare vorba vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului rasareau din trasatiurile fetei ei". Asadar, Werther promite sa devina si el omul unei singure carti si sa-si faca idol din femeia iubita. In schimb Lotte, pragmatica, vrea sa beneficieze din plin si de confortul conjugalitatii, si de mirajul pasiunii dezlantuite. Pe langa intelegatorul viitor sot, amantul sinucigas. E clar: femeia nu se poate devota unei unice indeletniciri. De aceea si este predispusa sa citeasca viata ca pe un roman, iar literatura, ca expresie directa a vietii: „Romanele imi placeau mai mult decat orice" „si autorul cel mai drag e acela in care regasesc lumea mea, in care intamplarile seamana cu cele din jurul meu si a carui povestire e pentru mine tot atat de interesanta si de sincera ca si viata mea de acasa".
Sa ne intoarcem insa la Adela, care e nevoita sa petreaca in casa cateva zile plictisitoare, in urma unui „accident" insignifiant, agravat de imaginatia prapastioasa a doctorului, nerabdator sa incerce alte, naucitoare, senzatii, la adapostul pretextului exercitarii propriului mestesug. Rusinoasa nevoie mare, convalescenta accepta totusi sa fie consultata, in speranta vindicativa a infestarii letale de care se face vrednic lipsitul de inima expert. In asteptarea incubatiei virusului, femeia se apuca de citit, sub privirile furisate parsiv ale pretinsului tamaduitor. Cartea pe care o tine Adela in maini este „Razboi si pace". Pentru o vreme, ea pare foarte incantata de lectura, poate si din cauza ca proiecteaza posibila legatura mai stransa cu Emil Codrescu in imaginea romanesca. Impresiile tine apoi sa i le impartaseasca entuziast, indeosebi pe cele avand ca scop comunicarea unei observatii tusante, dar cu carlig: e vorba de presupusa asemanare cu printul Andrei, remarcata prompt de agera cititoare, care gadila orgoliul barbatului in asa masura, incat amanuntele, subintelese, legate de cealalta identificare fictionala (Adela – Natasa Rostova), ameninta sa rupa tacerea tensionata de pana atunci. In ciuda tentativelor tot mai agresive de a smulge barbatului mult-asteptata marturisire, raporturile dintre cei doi parteneri se mentin in continuare pe linia impusa de respectarea regulilor jocului. Un joc tot mai riscant, din moment ce jucatorii si-au descoperit deja toate tertipurile. Nemaifiind la mijloc nici un secret, partida se transforma tot mai mult intr-un experiment cu armele la vedere.
La sfarsitul lecturii, Adela nu mai este atat de incantata. Motivul? „Romanul a inceput sa devina trist. Nimic din ce fagaduia incantator nu se realizeaza". „Asa e si viata?", il intreaba ea, cu neliniste, pe experimentatul cvadragenar. Doar „in viata lucrurile nu se ispravesc intotdeauna ca in Razboi si pace. Uneori se ispravesc ca in romanele care-i plac mamei, unde cei care se iubesc fug, ii cununa un preot in secret si sunt fericiti toata viata. Pentru ce scriitorii mari nu-i lasa niciodata pe bietii oameni sa fie fericiti? Nu cumva pentru ca sunt nefericiti ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum spuneai mata odata?".
Raspunsul vine imediat, dar nitel crispat, de parca doctorul l-ar fi pregatit din timp, incercand in prealabil, incrancenat, sa se convinga pe sine. De aici si tonalitatea pedant-didactica a replicilor, ce formeaza o veritabila lectie de determinism in care nu mai e loc pentru neprevazut: „Operele de fictiune care se ispravesc cu triumful binelui si cu fericirea sunt false, pentru ca contrazic realitatea si dezmint experienta omenirii; sunt imorale, pentru ca creeaza iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru ca toate fericirile sunt la fel, cum zice Tolstoi".
Codrescu incercase de altfel sa-i inculce Adelei inca din adolescenta gustul autentic pentru lectura, recomandandu-i-l, pentru inceput, pe Turgheniev. Femeia se dovedeste insa refractara si refuza cu indaratnicie educatia doctorului: „Cineva mi-a spus odata ca Turgheniev se apropie de femeie ca de un sanctuar (Vai! I-am spus, in adevar, genialitatea asta...). Dar femeilor nu le place sa fie tratate ca niste sanctuare, cu genuflexiuni si cadelnitari, chiar cand tamaia e de cea mai buna calitate. Nu suntem sanctuare!". In conditiile acestea, lectura in doi nu mai este posibila. Femeia arunca, dezamagita, cartea. Lumea din jur i se pare, daca nu mai interesanta, oricum, mai vie, plina de tainice fagaduinti. Dar doctorul nu mai are demult astfel de asteptari. Lectura sa se potriveste ca o manusa pe ideea fundamentala a antropologiei lui Ralea. Omul este, intr-adevar, singura fiinta care amana. Re-citind. Lectura veritabila este, deci, o forma de amanare. Si, pentru barbatul superior, de subtila placere.
Nici barbatul nu citeste tot timpul la fel. Exista, in opinia lui Ibraileanu (si nu numai a lui), anumite varste ale lecturii, in functie de care se modeleaza si o conceptie despre dragoste sui-generis. La tinerete cititul e o forma de desfrau, activitate intamplatoare si nedisciplinata, lipsita de metoda. Re-lectura nu e placere de om tanar. Cum nici iubirea pentru femeia unica. De aceea si spune Ibraileanu la un moment dat ca barbatul de douazeci de ani e indragostit mai degraba de iubire decat de o femeie anume. Obiectul pasiunilor tineretii ramane indiferent. Nu si acela al sentimentelor barbatului matur („Ripeness is all", zice un vers shakespearean), poate mai putin arzatoare, dar mai intense, pentru ca angajeaza intreaga fiinta si nu doar anumite suprafete receptive la orice fel de stimul exterior. Din nefericire pentru ea, sugereaza autorul „Adelei",femeia nu are timp sa se bucure simultan de privilegiul re-lecturii si al iubirii traite calitativ, ca superioara forma de contemplatie. Asa se si explica de ce ajunge femeia o devoratoare de carti. Un cititor nesatios. Si, bineinteles, temperamental. Un cititor caruia Calinescu ii recomanda undeva, cu sadism pedagogic, lectura Bibliei in latina. Recomandare de care femeile, slava Domnului!, nu sunt inclinate sa tina seama.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
