Sorin Stoica face parte dincategoria extrem de restrânsă a scriitorilor care işi găsesc stilulde la bun inceput, fără să-l caute (iar printre prozatori, se ştie,fenomenul e şi mai rar intâlnit). Aşa se explică, bunăoară,impactul neobişnuit al debutului său, semnalat in mai toată presaliterară cu exaltarea descoperirii marilor revelaţii.
E drept, lucrurile ar fi statpoate altfel (dar nu cu mult) intr-un context ceva mai fertil invalori literare: entuziasmul s-ar fi temperat niţel, favorizândnuanţa in receptare şi un verdict purificat de circumscrierileexcedentare ale complicităţilor afective. Cu toate acestea,volumele ulterioare nu au infirmat, niciunul, diagnosticul iniţial.Dimpotrivă. Dacă de atunci, chiar de la prima carte (Povestiricu injurături, 2000), talentul autorului se cristalizase intr-oformulă narativă precis conturată, percutantă şi uimitor de matură,mascând carenţa experienţei de viaţă printr-o excepţionalădisponibilitate empatică, formulă manevrată dezinvolt de unpovestitor insetat de concret, cu urechea şi ochiul mereu la pândă,textele de mai târziu se inscriu şi ele tot pe coordonatelecunoscute, la o cotă valorică menită să consacre şi să consolidezeun prestigiu neindoielnic.
Se observă cu uşurinţă că, inintervalul celor şase ani câţi s-au scurs de la debut până lapretimpuria-i dispariţie, Sorin Stoica a preferat să rămânăprizonierul propriei maniere (din instinct, din inteligenţă, dincine ştie ce pricină, nu mai contează) şi să ducă departe, până lalimită, o experienţă dintre cele mai dramatice (i-aş ziceonto-scripturală, dacă nu mi s-ar părea prea preţioasă expresia).Nici vorbă de "mutaţii" ori spectaculoase salturi calitative.Lipseşte regia momentelor de graţie, delimitate, in majoritateacazurilor, cu exces de mijloace, ca intr-o exergă. Aici, dincontra, diagrama ce marchează direcţia de evoluţie, pe axaprincipalelor repere, din viaţă şi din cărţi, păstrează consecventun foarte descurajant (la prima vedere) aspect rectiliniu.Intr-adevăr, de la Povestirile cu injurături la O limbăcomună sau paginile de jurnal publicate postum diferenţele suntneinsemnate: aceleaşi intâmplări şi fapte diverse, reluate parcămereu, pe un ton identic, cu variaţii insesizabile.
Dar ceea ce se pierde privindlucrurile din imediata apropiere, pe suprafeţe mici, se câştigă, inschimb, dacă facem câţiva paşi indărăt şi incercăm să prindemintregul. Aceasta şi e, de fapt, cea mai potrivită opţiune delectură - pentru că, citite impreună, ca fragmente ale unei singurecărţi, textele lui Sorin Stoica reuşesc să creeze un puternic efectde intensitate. Dezordinea narativă (aglomerarea detaliilor, fărănicio intenţie de organizare superioară, geometrică) camuflează, infond, planul unei compoziţii de cu totul altă natură, edificatedupă un principiu muzical care distribuie accentele in funcţie denişte reguli subtile, aplicabile pe un material mai imponderabil.Balanţa se inclină de partea sugestiei şi a nuanţărilor ininfinitezimal. De aceea (cum s-a şi remarcat, altminteri, incă dela primele cronici), prozatorul nu e un arhitect (nu izbuteşte inroman), ci un rafinat colportor de istorii orale, un "povestaş" cuauz ascuţit şi cu o curiozitate nesăţioasă faţă de tot ce seintâmplă in lume, din bătătura curţii la planetaintreagă.
Nici povestirile din ultimulvolum, apărut postum, Aberaţii de bun-simţ*, nu fac excepţiede la regulă. Ele se integrează firesc in corpusul textelorpublicate anterior, fără a surprinde prin inovaţii tehnice ori prinaltceva, inedit. Pe unele dintre ele parcă le-am mai citit o dată,greu de spus insă unde anume. Pe câteva, dacă nu mă inşală memoria,autorul le-a publicat cândva in "Suplimentul de cultură". Micisecvenţe narative cu protagonişti din diverse categorii sociale, dela intelectualitatea rurală la lumea măruntă a mahalalei, de laboschetarii urduroşi la pensionarii care se plictisesc de moarte.La fel ca in atâtea alte locuri, prozatorul toarnă şi aici, intr-unmixaj sui generis, o mulţime de lucruri, punând laolaltăobservaţia de interes larg antropologic, mentalitar, cu reflecţiamorală, impresia strict personală, de jurnal intim, cu egografiacultivată terapeutic (ca lepădare de eul narcisiac, inlocuitinvariabil de ruda sa mai sărmană din limbajul oral, "io"),descrierea analitică a unor reflexe comportamentale de interespreponderent sociologic cu reveria memorialistică ş.a.m.d. Din nou,interesul se concentrează aproape programatic pe atitudinea faţă deeveniment (dar şi faţă de text), ce aduce cu sine şi un dispreţsubsecvent legat de "invenţie". Ca atare, o bucată reia un subiectdin Tudor Octavian, pe care il tratează insă diferit, dupăcalapodul propriei poetici. Prozatorul recurge dealtfel frecvent laasemenea furnizori de subiecte ("informatori", cum ii alintă elcâteodată), precum Nae Stabiliment (personaj cu care cititorii luiSorin Stoica au făcut demult cunoştinţă) sau tanti Cati,dactilografa, ca să nu-i mai menţionez pe ceilalţi (n-aş maitermina…).
Rolul povestitorului s-arlimita, prin urmare, la ipostaza de simplu mediator, agent alcomunicării directe, de la om la om, cu ajutorul unei "limbicomune" (pentru detalii, vezi cartea cu titlu omonim), accesibileoricui. Sarcină grea, impunând drept condiţie preliminarărenunţarea, asceza, reprimarea tendinţelor egolatre şi a impulsuluiafirmării de sine. In plus, naratorul acesta ubicuu şi lipsit deviaţă personală ar avea menirea de a concilia literatura cu viaţaşi de a-i invăţa pe ceilalţi (pe cei care trăiesc fără a ficapabili să povestească) alfabetul unei etici "de buzunar", laindemâna tuturor. Ceea ce nu inseamnă, cum tinde să creadăscriitorul intr-un moment mai puţin optimist, "să faciliteziaccesul unor proşti la cărţi proaste", permiţându-le astfel "să-şilărgească ignoranţa". Deoarece cartea, dacă e bună, ar putea salvade la ignoranţă o mare parte din umanitatea cititoare. Poetica luiSorin Stoica işi vădeşte aici, dincolo de binecunoscutul dezideratantropologic, şi o miză etico-estetică de toată frumuseţea, desprecare merită să spunem câteva vorbe.
Intr-un text precum Jurnalulunei călugăriţe căreia nu i s-a intâmplat nimic (cel maisubstanţial din intreg volumul), autorul aduce iar pe tapet(indirect, prin câteva mises en abyme de mare rafinament)obsesiile sale mai vechi legate de raportul autor-text-lume.Pornind de la constatarea oarecum paradoxală că "printre cei careproduc texte, scriitorii sunt o minoritate", prozatorul citeazăcopios din prezumtivul "jurnal" al Eugeniei Ionescu, femeie ce aales calea renunţării dintr-un motiv ciudat, dar cât se poate desimplu: ruşinea de a exista şi, consecinţă firească, de a vorbidespre sine. Jurnalul devine, astfel, un fel de confesiune àcontre coeur, un instrument de anihilare a eului, nevoit să seexprime parcimonios şi să se ascundă in falduri victoriene. Scrisulse transformă, prin urmare, intr-un dificil exerciţiu spiritual,vizând doar consemnarea evenimentului exterior, indiferent derelevanţa sa, şi inăbuşirea completă a vocii interioare, careincetează, treptat, să-şi mai ceară drepturile. Caietele cu pricinanu reţin nimic, niciun amănunt de viaţă intimă, dar inregistreazăde pildă cu suspectă exactitate alte chestii, să zicem "ce s-aintâmplat pe lume in data de 4 martie 1989". Ca atare, conchidenaratorul, "tot acest jurnal contrazice o teză fundamentală.Conform căreia omul vede toate evenimentele istorice prinintermediul microculturii sale. Aici apare un fel de dedublare,avem de-a face cu două perspective aproape neutre. Istoria existăindependent de Eugenia Ionescu. Un tip aparte desmerenie".
Şi iată cum, in miezulliteraturii lui Sorin Stoica descoperim, cu plăcută surprindere, ofibră morală de cea mai bună calitate, care modelează scriituradupă chipul şi asemănarea omului, in spiritul toleranţei şi albunului simţ ("aberaţiile" din volumul de faţă nu-s deloc…aberante!). Ca să nu mai vorbim de sinceritatea cuceritoare amărturisirilor scăpate adesea de sub control (să fie la mijloc doaro impresie?), cu o ingenuitate frapantă, de neverosimilăautenticitate. Smerit, naratorul parcă şi-ar cere mereu scuze.Aplauzele il stingheresc. Ei bine, povestind despre tot ce senimereşte, fără pic de emfază, dar cu o insufleţire contaminantă,Sorin Stoica se singularizează in raport cu colegii săi degeneraţie tocmai prin latura aceasta participativ empatică,ilustrând la propriu şi intr-o manieră dramatică ideea mai veche (alui Sartre, pare-mi-se) că scriitorul trebuie să indure şi săpoarte cu el "sarcina lumii". Intr-adevăr, diferenţele suntevidente, de-ar fi să ne gândim doar la obiectivitatea rece,impersonală, a unui Dan Lungu (care priveşte omul cu ochi deexpert, la microscop, ca pe o gânganie bizară) sau la viziuneaminimalist regizorală (de prestidigitator dibaci, atent să nu cumvasă-şi trădeze trucurile) a lui Teodorovici. Aceeaşi lume, invariante distincte, totuşi. Cum e şi firesc.
Sorin Stoica iţi câştigă imediatincrederea, te face să-l crezi pe cuvânt din capul locului.Francheţea cu care inţelege să spună lucrurilor pe nume i-a adus inviaţa de zi cu zi destule prejudicii (vezi epilogul ce relateazăpovestea cu scandalul demiterii de la Muzeul Ţăranului Român). Aşase explică şi greutatea etică a prozei sale. Dacă autorul pierde,literatura are numai de câştigat. Din aceeaşi cauză, şi in multedintre povestirile ce alcătuiesc prezentul volum vom intâlninumeroase observaţii sau reflecţii banale, ca de pildă: "Nu poţidispreţui sau uri decât ceea ce cunoşti", "Vulgaritatea nu se aflăin obiectul contemplat, ci in gura vorbitorului", "Petrecem pe WC omare parte din timpul vieţii", "Să fii simplu e o artă" ş.a.m.d.Numai că prozatorul, conştient de limitele sale, işi asumăbanalitatea firesc, dar şi oarecum polemic, pentru a nu ieşi dinpostura de om obişnuit in care se simte el cel mai bine. Morgaascunde păcate grele. De aceea, ipocrizia pare ţinta predilectă aironiilor, fiind semnalată ca un defect grav, mai cu seamă când indiscuţie intră cazul unor mari scriitori (precum Cărtărescu, depildă). Scriitorul nu are voie să mintă.
Povestirile lui Sorin Stoicasunt nişte exerciţii de sinceritate deghizate in forma unorcaptivante naraţiuni, care se citesc cu sufletul la gură. Cinepricepe noima oximoronului din titlu va inţelege cu uşurinţă ce şicât datorează prozatorul moralei bunului simţ. Ca paradox,fireşte.
*) Sorin Stoica, Aberaţii debun-simţ, Editura Polirom, Iaşi, 216 p.
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
