7. Renuntari
Caracterul meu daduse, "far-a prinde chiar de veste", primul test important; stiam precis ca ceea ce se petrecuse cu cehii era gresit, era o umilinta - eu stiam deja cate ceva despre umilinta, despre infrangeri nemarturisite care staruiau in memorie ca o boala rusinoasa - stiam ca nu sunt de acord.
Nu stiam, pe de alta parte, cateva lucruri esentiale: de ce nu era important ca eu nu eram de acord?; ce trebuia facut pentru ca lumea sa afle ca nu eram de acord si sa contez in vreun fel? Intrasem atunci, pe plaja, in discutiile dintre turisti spunandu-mi parerea, fiind solidar, obtinusem acordul conlocutorilor mei, lucru de care eram foarte mandru - de altfel era prima oara cand participam, fara sa stiu, la o discutie "politica"; pentru stadiul meu de atunci, cuvantul politica definea doar o recurenta de interdictii, era ca o parola a unui site "pentru adulti". Politica insemna sa asculti Europa Libera, ceea ce era interzis, lucru pe care-l acceptam ca atare.
Nu faceam deci nici o legatura intre evenimentele recente, participarea mea la opinia publica si cuvantul "politica". Mai ales ca, revenind in valea mea, perspectiva se schimbase brusc; unul dintre cei cu care incercasem sa comentez intamplarea, la un moment dat, in inertia emotiei care ma coplesise, mi-a taiat-o scurt: "Mai da-o dracu' de politica!".
Da, chiar asa! Aveam griji importante la orizont, constatam ca timpul meu liber din Generala se injumatatise din nou - abia mai ajungeam la unu-doua antrenamente pe saptamana -, plus ca fusesem sfatuit de ai mei sa ma hotarasc la un singur sport, pentru ca nu mai era timp! Incepuse deja sa nu mai fie timp. Era singurul lucru pe care nu mi-l puteau da ai mei - timpul. La ce deci sa renunt? Grea hotarare. Am renuntat la atletism; ca sa fiu sincer, ma cam plictisisem de altfel. Am renuntat, treptat, la cursurile de vioara; mai puneam mana din cand in cand pe acordeon, folosit pe post de pian, pentru a-mi fixa armoniile cantecelelor care-mi rasareau, nu stiu de unde, in minte. Primisem o muzicuta si eram foarte incantat de ea, mai ales ca putea fi dusa la scoala, in servieta - intotdeauna mi-a placut sa am cu mine obiectele dragi, tot timpul.
In schimb descoperisem - cautand ceva mereu, altceva, nedefinit - Cenaclul "Ion Minulescu"! Intalnire de gradul 3! Era un biet cenaclu scolar, de scoala de provincie, dar pentru mine era ca si cum as fi decoperit inca o mina, eterica insa, vizibila doar cu "lampasul" ochiului pineal. Unul dintre colegii mei imi spusese despre existenta acestui cenaclu ce se desfasura in dupa-amieze tainice, cand toti ceilalti erau de mult scufundati in lectiile pentru a doua zi. Era condus de profesorul de romana de la Uman - Nicolae Cherciu -, drept pentru care l-am tradat, ca sa zic asa, pe Munteanu, profesorul meu de la Real, pentru care aveam o stima nelimitata - mama nici nu concepuse sa intru la sectia umanista a liceului, era din punctul ei de vedere "injositor" pentru viitorul barbat pe care-l avea ea in minte - si mi-am batut partie, saptamanal, la cenaclu. In sfarsit, ma simteam in largul meu; muncisem ani la rand decriptand partituri din ce in ce mai complicate, cu o vointa demna de o cauza mai buna - care cauza?, ma intreb acum, in genere -, atinsesem culmea cantand Concertul nr. 2 de Paganini, la un concurs unde fusesem "invins" de Ioji (Josef Kapel, viitorul basist de la Phoenix!) si de Puiu (Puiu Deliorean, viitorul tobosar de la Experimental Q, din Cluj, despre care am auzit ca a murit tragic, rapus de alcool), astfel ca iesisem pe "trei", tremurasem la enspe olimpiade - erai obligat sa participi la toate materiile unde aveai peste opt! -, facusem toate cele 100 de probleme de matematica, de peste vara, pe care ni le dadea Johnny (Ion Butulescu), dirigintele, profesor de matematica si fratele totodata (mai mare cu vreo 13-14 ani) al prietenului meu intru poezie si coleg de clasa Vali (Vali Butulescu, viitorul deputat PD, azi - in paginile Istoriei Literaturii a lui Alex Stefanescu!), fusesem "cuminte" dar... degeaba. Aici insa, la cenaclu, dupa cateva saptamani eram deja o mica vedeta, primeam cate o pagina intreaga in revista Marturisiri literare, in care aveam credit sa-mi public poezioarele si ilustratiile pe care le comiteam in tot mai multele nopti albe. Rubrica Tinere Condeie imi apartinea - selectam poezii primite de la colegii din tot liceul si asteptam apoi, cu infrigurare, o luna, doua, pana aparea revista. Erau momente - ore, zile - de gratie! Eram foarte ocupat de joi pana duminica: joi - aparea Romania literara; vineri - Contemporanul; sambata - Luceafarul! Deschideam tremurand la "Posta redactiei" - not yet!
Nu-i nimic. Aveam in mana Marturisiri literare, cu numele meu; cu poeziile mele; cu desenele mele. De netagaduit! Si mai erai Tu! Tu si Revista. Fara voi doua n-as fi rezistat...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
