5. Frica
Foame, frica, iubire. Tot ce e viu se misca in aceasta bermuda originara. Poti alege, ca Heidegger, frica. Restul e Timp. Frica nu m-a parasit niciodata. Daca am putut miza cu adevarat pe ceva, acel ceva a fost Frica. De cand ma stiu am fost anxtios.
Fiecare noua zi sporea zestrea aceasta ale carei origini erau adanc infipte in alcatuirea mea. Prima ingrijorare notabila a fost aceea de a constata cum se micsorau adaposturile; cum lucrurile grele deveneau tot mai usoare, iar cele mari se micsorau, astel incat nu mai puteam inota in cada de baie, nu ma mai puteam ascunde sub franjurii de la fata de masa a bunicii, de pe strada Pielarilor, din Sibiu si nici zilele nu mai erau la fel ca altadata; erau tot mai scurte, mai neincapatoare si pline de pericole, pe care, pana atunci, nu le sesizasem. De fapt, nu era chiar asa, as mai fi incaput poate chiar si in ladoiul Dorinei, sora mamei, unde statusem ascuns ore bune punand-o pe ea si pe cealalta bunica - Re, de la Mama Mare - pe jar, sa ma caute prin tot orasul (tot la Sibiu; amandoua bunicile mele locuiau in Sibiu, una pe Pielarilor, langa Cibin, cealalta pe Avram Iancu, langa Ursuline si gradinita germana unde mi-am petrecut un an de zile); si probabil ca nici zilele nu erau cu mult mai scurte, si chiar si in cada de baie stateam destul de confortabil inca, dar mi se strecurase ceva in adancul sufletului, un piticut ranjit care-mi spunea ca lucrurile nu vor mai fi cum au fost; ca lucrurile nu sunt asa cum sunt la un moment dat....
Deprindeam lucruri noi, ma exersam, dar tot ce invatam inlocuia cate ceva din ordinea fireasca pana atunci. Parca in fiecare dimineata ma trezeam din alt pat, ca si cum eu si ai mei am fi fost intr-o continua miscare, ca si cum am fi fost fugariti prin viata - ca un fel de over writing, optiunea pe care nu reuseam
s-o deselectez atunci cand deprindeam computerul, stergand prin dactilografiere tot ce scrisesem inainte, genial! -
dintr-un loc in altul. Intr-un fel (psihologizez acum) aceasta senzatie trebuie c-o mosteneam de la cele cateva dezradacinari pe care le suferisem, la propriu, in primii zece ani de viata, pe traseul Aiud-Cluj-Vulcan-Petrosani. Locul in care ne aflam la un moment dat nu mai prezenta nici o garantie; instinctul imi spunea ca nu trebuie sa ma bazez pe Loc, pentru ca nu era niciodata sigur. Mai certa era spaima - angoasa - ca poate, maine, vom pleca. Certa era si sosirea tatalui meu, in fiecare zi, de la serviciu, acasa; abia atunci, cand il vedeam venind eram sigur ca si Locul exista. Spaima mea se hranea in rastimpul asteptarii, pana la paroxism, uram Locul Gol, dusmanos, de unde lipsea omul...
*
Aveam sa raman cu aceasta infirmitate - astept! Astept mereu pe cineva sa vina acasa, incerc sa nu ajung eu primul,
mi-e frica de locul golit de amintirea din el. Acasa, si azi, pentru mine inseamna Celalalt...
*
...Intrasem la Liceu. Totul se petrecuse atat de repede incat nu ma puteam dumiri. Parca fusesem luat pe sus de un tsunami binevoitor care ma depusese pe un tarm golit de tot trecutul. Schimbasem cladirea, curtea, sala improvizata de sport a scolii generale, pline de urmele mele, de mirosul meu, de traseele cunoscute, pe care o incalzisem in toti acei ani, cu incaperi reci si mari, cu figuri noi - parca nici acei dintre fostii colegi care intrasera o data cu mine nu mai erau aceiasi, nu-i mai recunosteam -, totul era altfel, totul se petrecea prea repede; ma miscam prea repede in timp ce restul ramanea tot mai in urma, se scufunda ca in nisipuri miscatoare. Ne si mutasem, intre timp - de data aceasta insa, in acelasi oras, dar pentru mine era totuna daca am fi plecat inca sute de kilometri mai la vale - si, in genere, nu-mi aduc aminte nimic din vacanta aceea, dintre scoli, doar o furie neputincioasa, lasa, care se adauga fricii, ca o diploma de merit. Stiu doar ca am crescut vreo doispe centimetri in cateva luni - ca si cum, cu un efort suprem m-as fi ridicat deasupra propriei mele alcatuiri, sa vad, de sus, unde sunt! N-am vazut nimic,
m-am anemiat in schimb foarte tare, am zacut o vreme la pat si tata venea serile si-mi citea poezii de Cosbuc: "...ca nu-i totuna leu sa mori, ori caine-nlantuit" s.a.m.d., chestii menite a ma fortifica mental, ca sa nu ma lase, de tot, nervii ce nu pareau a fi punctul meu forte, inca de pe atunci... Incepusem sa scriu. Mi-era jena. Mi se parea ca sunt neputincios si m-am apucat de atletism. "Nu e important sa castigi, important e sa participi", a fost printre primele sfaturi parintesti. "Da?" dubitam in sinea mea, "atunci de ce ma laudati numai cand se intampla sa castig?!" Scriam insa. Pentru propria-mi lamurire. Dar cum stateam in doua camere, evident ca productiile erau citite de toata familia, in lipsa mea, le uitam uneori pe masa ori sub perna.
Am fost indemnat sa nu-mi neglijez scoala. Ca scrisul nu e o meserie - uite: Cronin, Maugham, Schiller, Voiculescu, Tuculescu etc., toti au devenit celebri, dar si-au asigurat o profesie mai intai (intamplator, toti erau medici!). Abia incepusem sa scriu, simteam ca de asta aveam nevoie si... m-am oprit. Viata se inasprea de la o zi la alta. Aveam lectii. Multe, grele si inutile. Aveam un statut care trebuia aparat; familia avea un statut care trebuia aparat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
