4. O neliniste din toate partile
Lucrurile se precipitau. Viata mea, adica. Pana la o anumita varsta, memoria mea este intacta; ca-ntr-o biblioteca in care stii precis unde sa intinzi mana dupa volumul respectiv.
Imi amintesc atat de departe si atat de bine, incat nu-mi vine sa ma despart de copilarie. Si, pe masura ce inaintez, privesc tot mai adesea in urma, ca si cum, odata spuse, vorbele, ceea ce descriu ele ar inceta sa mai existe; privesc cu teama propria-mi disparitie. Si cu neputinta. De fapt, cu cat vin mai aproape de ceea ce sunt, constat doar dimensiunea nimicniciei mele. Ca si cum anii au implinit trupul doar pentru a putea acoperi pestera dinlauntru... In care-mi tin microcipurile cu amintiri: nenea Botoc, soferul cu fetele lui, din Cluj, din Manastur (unde am locuit pana pe la cinci ani). Sau felceru', la care ma trimitea tata - doua case mai jos, dar ce aventura! - inainte de Craciun sa iau purcelul de lapte; tarziu am aflat ce patea godacul pe care-l aduceam strans la piept, mai-mai sa-l sufoc - doar ca, dupa Craciun, nu-l mai vedeam si trebuia sa astept iar un an de zile. Sau pe Cezar, lupul negru. Cezar, singurul caine care si-a repezit coltii in mana mea, fara sa muste insa, pentru ca am vrut sa-i iau puii pe care abia-i fatase. Cezar?, pai, da, pentru ca nimeni nu si-a pus problema, cand era mic, in buzunarul lodenului in care l-a adus tata, de la Scoala de dresaj din Sibiu, ca ar fi catea. Cezar, de altfel, constat acum, ocupa mai tot RAM-ul meu de-atunci. Traiam existenta lui, in umbra vietii lui de caine. Faceam ce facea Cezar - m-au prins chiar mancand "bot la bot" cu el, daca pot spune asa, umblam pe unde umbla Cezar, ma tragea cu sania, ma pazea ca pe ochii din cap, m-a gasit atunci cand am cazut in latrina din curte; toti ma cautau disperati, doar el stia unde eram si nu s-a clintit de langa usa pana cand cuiva i-a dat prin cap sa verifice si "spusele" mute ale cainelui - mi-a salvat viata. Cand am plecat din Cluj - cand tata a fost exilat in Vulcan "sa vindece clasa muncitoare", primul oras din Valea Jiului unde am stat vreo doi ani -, l-am lasat pe Cezar urmatorilor locatari. Care n-au putut intra in curte pana cand nu si-a dat duhul. De Tristete. De Durere. De DOR.
...Vulcan.
Vulcan egal gradinita, tanti Margareta, profesoara de acordeon, o fiinta ciudata care venea uneori impreuna cu plodernita personala, un baiat ceva mai mare ca mine, doar ca sa-i dea pantalonii jos, sa ne-arate dungile lasate de nuiaua cu care-l batuse "ca sa nu-si ia maidanu, dom' doctor, ca eu ii sunt si mama si tata", brrrr... Altfel, Liszt, Enescu, Strauss, Delibes, Beethoven, Ceaikovski, chestii elevate: imi adapta partituri grele de pian, pentru Weltmeister-ul meu de 32 de basi, rosu. Vulcan egal spitalul, gradina de vara, Cocosvarul, dealul pe care invatam sa schiez, prima diploma, la concursul de biciclete, si prima fata, Carmen. Fata doctorului Mioc, radiologul, care zilnic iesea in spatele blocului sa bata covorul! Pentru ca acolo, intr-o tainita, avea damigeana cu tuica. Ne plimbam cu bicicletele imbracati frumos, duminicile, cand ieseam impreuna cu ai ei, la un mic si la un tap, in gradina dinspre gara. Iar eu eram foarte emotionat si nu ziceam nimic, doar ranjeam tamp. Si ea era foarte emotionata - cred - si nu zicea nimic... Si pedalam, pedalam. In jurul carciumii. Unde statea si doctorul Kraus cu nevasta-sa, Lidia - retineti numele! - si cu cei doi baieti ai lor, mari, Loti si Ghiuri, care ma duceau pe mine la schi, la Straja...
Dar sa revenim.
La Petrosani, unde eram, la inceputul acestei pagini, cand m-au napadit amintirile. Prin 1968 -'70.
Incepusem sa scriu. Liceul imi daduse un statut nou.
Bine ca se terminase o data cu
unu-opt, caci putine lucruri semnificative, din punctul meu de vedere, staruie inca in mintea mea. Lectii, in genere. De vioara, de germana, de engleza; ziua de doliu la moartea lui Gheorghiu-Dej; Raduta, fata farmacistului de pe scara mea, haioasa foc; primul pumn incasat de la Chereches, colegul meu de clasa, primul pumn dat - mi-am rupt mana cu ocazia asta! Primele semne ca "nu-mi va fi usor", am vociferat in clasa pentru ca nu primisem a doua steluta (erau doua stelute care se acordau pionierilor, doua grade, in functie de activitatea scolara), desi indeplineam, ziceam eu, conditiile respective, drept pentru care, cand in sfarsit mi-a venit randul am refuzat-o mandru (desi mi-a parut rau; imi placeau stelutele alea!). Si Cristina. Cristi Springer, nemtoaica, de la scara vecina, prieteni de familie, care-mi tot zicea "Ihi liba dihi" si eu ma prapadeam de ras. De fapt, imi placea. Uneori ne tineam de mana.
Prima dezamagire adusa mamei; intrasem doar cu 8.50 la liceu, ceea ce pentru un copil "de conditia ta" ....
Incepusem sa scriu.
Un soi de neliniste ma inconjura din toate partile, fara obiect, fara fond si in genere mult sange cald; care, pana una-alta, mi se scurgea doar prin nas, cu ocazia vreunei altercatii, ori prin ranile pe care mi le provocau multele sporturi pe care le practicam in devalmasie. Mi se pregatea ceva....
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
