Scrisesem, ce-i drept, intre timp, piesa care poarta acest titlu, in care-mi depozitam toata amaraciunea, bucuria, esecurile si sperantele celor aproape 10 ani ca bucurestean.
Aveam sa revin, on revient toujours, pentru o a treia si ultima oara, abia prin 85, dar asta e o alta viata, o alta poveste.
Conform legilor vremii, tanara familie avea dreptul la o locuinta din fondul locativ de stat; eu aveam serviciu, dar nu aveam buletin de Bucuresti, iar fara buletin nu mi se putea da casa in Bucuresti. Iar pentru buletin trebuia sa ai casa! Diabolic. Luminita, sotia mea avea buletin de Bucuresti, dar n-avea inca serviciu - caci repartitia o primise, conform acelorasi legi, la mama dracului. Deci nu putea primi casa. Asa ca ne mutam din gazda in gazda, sperand sa reusim vreodata sa avem un loc al nostru, stabil. Putinele lucruri pe care le aveam se mai imputinau la fiecare mutare, din strada Dragos Voda, in Fainari, din Balta Alba, unde o matusa de-a mea prin alianta ne-a ingaduit cateva luni, in Popa Nan, pe strada Randunele, intr-o casuta stramba, cu calcanul spart (l-am umplut cu ciment ajutat de sculptorul Nitescu, emigrat apoi in America), pe care am vrut s-o cumparam, dar nu s-a putut pana la urma, din fundul Colentinei, de pe 7 Noiembrie (o alta casa, unde o alta matusa, mostenitoarea a doua camere si-un hol, cu un pod deasupra, spart si acesta - l-am reparat cu mama, saraca, dandu-mi caramizi la mana - ne-a gazduit o vreme), pana in piata Galati unde, in sfarsit, avea sa se incheie calvarul acelor ani de cosmar.
In schimb eram tineri. Aveam de-acum prieteni. Care ne urmau peste tot, ne cautau peste tot, ne mutau peste tot! In epoca facusem chiar o "echipa", cu Vlad Ciobanu, Tara, Eugen Suciu printre cei "de permanenta" care mutam generatia, sau chiar si pe cei mai mari ca noi, de colo-colo prin locatiile existentei. De neuitat ramane, de exemplu, ziua in care Mihai Sora, fara sa-si dea seama ce-l pandeste, n-a avut de lucru si a zis intr-o doara, la carciuma, ca ar avea de mutat nu's ce chestii
de-acasa undeva sau invers. Atat ne-a trebuit. In doua ceasuri ne-am infiintat la domiciliul "clientului", luand cu noi pe toti cei de la masa si, pana sa iasa filosoful din dilemele heideggeriene in care era scufundat, noi am devastat sediul luand pe sus tot, inclusiv un pian cu coada la care, desi cu umor, dom' profesor s-a uitat pentru o clipa ca si cum l-ar fi privit pentru ultima oara!
Nu-mi mai aduc aminte precis cand i-am cunoscut pe Suciu si George Tara, dar ceea ce-mi aduc aminte clar e ca intalnirile au fost destul de "furtunoase", eufemistic spus. La un pas de bataie! Cert este insa ca ei s-au adaugat apoi constantelor vietii mele, fara de care si atunci ca si acum existentei mele i-ar fi lipsit o buna parte din Caracter. O data cu Eugen Suciu "au venit" si prietenii lui, toti aradenii si timisorenii, fiinte rare, Valentin, Ion Monoran, poetul rebel - cel care a oprit tramvaiele Timisoarei la inceputul Revolutiei si murea apoi, dupa vreo doi ani, suspect de brusc, in puterea varstei, (la fel ca George Serban sau Iosif Costinas) -, Daniel Vighi, Marineasa, Iliesu, Mircea Mihaies, I.T. Morar, Badescu de la Cineclubul din Arad, iar prin George Tara ma apropiam de prietenii acestuia din urma, clujenii, dupa universitate, Ioan Grosan, Buduca, Teposu, Petru Romosan, Dinu Flamand, fugit la Paris inainte de Revolutie - care, noptile, intr-o bucatarioara friguroasa, ne citea, mie si lui Suciu, impreuna cu Dan Arsenie, talmaciri din Pessoa si Celan - sau Ion Muresan, Muri, cel "nepereche". Cu toti acestia in jurul meu, plus bucurestenii, Cosovei, Cartarescu, Iaru, Ghiu, care ma "adoptasera", ce mai conta ca n-aveam casa? Oricum se traia pe sponci, se hranea fiecare din propria-i viata si isi bea propriul sange. Iar cand secatuiam luam din ale celor din jur, pe rand, intr-un dramatic efort comun de demnitate spirituala, macar.
Cam asa erau mobilati anii mei optzeci; cu fiinte dragi, cu strofe din poemele unuia si altuia, cu povestea vietii fiecaruia, dar si cu mana pe clanta usilor ce le inchideam pentru ultima oara, sperand ca voi deschide o alta cat mai curand. Eram unul dintre putinii barbati casatoriti despre care nu se putea spune ca "nu prea sta pe acasa", pentru ca ar fi fost un nonsens! Recunosc ca am abuzat de acest subterfugiu... dar nu se poate spune ca nu mi-am platit libertatea. Si doar norocul meu proverbial, de ceas al doisprezecelea, ma aduce azi in postura de a putea povesti, caci multi dintre cei de-atunci nu au avut aceasta sansa... Aurel Dumitrascu, Ion Monoran, Mircea Scarlat, Radu G. Teposu, Vasile Petre Fati, Mircea Nedelciu, Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Gheorghe Craciun... sunt numai cativa dintre cei ale caror nume le pronuntam cu placere intalnindu-i pe cand eram cu totii vii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
