23. Iarta-ma ca te nasc...
"...iarta-ma ca te fac sa-mi fii/ pe valul marii, flasc/ un joc de spume de copii/ Iarta-te ca ma nasti/ Iarta-te, iarta-te ca sunt/ In toiul Sfintelor Pasti/ Cu incondeiat pamant." Acesta era refrenul cantecului pe care-l auzise Aurel Covaci, argumentul pe baza caruia ma prezentase lui Nichita.
Lumea aceea in care tocmai intram, timid, respectuos, avea nenumarate usi; incepusem sa le observ, dinauntru, atunci cand se deschideau, intamplator, cu diferite ocazii, inspre afara. Aparent se putea intra foarte usor - nu te oprea nimeni, dar putini erau cei care ieseau pe unde intrasera. Erai lasat sa gasesti singur calea, depindea de fiecare sa-si "marcheze" teritoriul astfel incat sa mai existe si o "data viitoare".
L-as fi cunoscut, poate, oricum pe Nichita; oricum dar nu astfel, daca n-ar fi fost Aurel Covaci. Daca el n-ar fi fost cerberul cel bun al unei anumite usi, intr-un anumit moment, unic, cand apele s-au dat la o parte special pentru mine, acei doi metri care, in acea dimineata, ma desparteau de stanesc, s-ar fi transformat intr-o constanta, a distantei dintre doua sine de tren. Ori dintre cele doua fete ale unui zid. Ori dintre cele doua maluri ale Styxului.
Tocmai trecuse acea dimineata. Mergeam pe strada, spre scoala, iesind ca dintr-o negura, reluand in minte, cuvant cu cuvant, scurtul dialog de care fusesem in stare, incercand sa pricep ce dracu' mi se intamplase, unde disparuse buna mea crestere macar, daca nu altceva. Culmea e ca nu-mi faceam probleme pentru "goliciunea" mea spirituala din acele clipe, cat pentru faptul ca fusesem prost crescut, ceea ce pe tatal meu l-ar fi dezamagit mai tare decat esecul la admitere, sa zicem!
Imi faceam inventarul tuturor intalnirilor imaginare cu Nichita si al dialogurilor posibile si nu reuseam deloc sa leg cumva realitatea de fictiune. Aveam acest obicei - am acest obicei - de a imagina discursuri, aiurea, vizand cate un interlocutor, nevinovat, asupra caruia proiectez o posibila discutie, rod al unei singuratati incomplete ori al neputintei mele de a medita, inainte de a gandi. Citind Nichita, am simtit de multe ori nevoia de a vorbi cu el - mintea mea care lucra, pe atunci, in registru blagian se ratacise in irationalitatea vasta ce mi se deschidea in fata ochilor - ceea ce si facusem, in gand, mandru chiar, de cat puteam fi de destept. Intr-una din aceste platoniene conversatii alcatuisem si melodioara respectiva, in loc de raspuns dat, vorbelor lui: "...Foarte caine-am vrut sa fiu/ cu latratul in pustiu/ si cu dintele cel viu/ mort la tine-am vrut sa viu..."
Dar venise realitatea, "cu palma ei mare ca un mai" - asta-i din Rebreanu, lecturi de noapte din liceu, Rascoala de sub plapuma! -, spargand dintr-o lovitura tot raftul de bibelouri inefabile al imaginarului sovaielnic. Episodul avusese darul sa ma readuca in vechea vatra a propriei nefericiri, a eternei mele teme - inadecvarea - scotand de la naftalina memoriei toate esecurile de pana atunci, in toata nuditatea lor caraghioasa. In stanga si in dreapta mea, hau; mi-am dat seama ca eram pe sarma, fara spectatori, prea aproape ca sa ma-ntorc, prea departe ca sa ajung, si-atunci am avut revelatia salvatoare: totul se intampla doar din cauza ca trisam. Voiam sa vad pe unde calc. O insulta la adresa sortii, careia pana atunci ma incredintasem orbeste. Orbeste! - asta era! M-am legat la ochi si am mers mai departe.
M-am reintors acasa pe la sase dupa-amiaza. Am incercat sa imping poarta mare, verde, de tabla a curtii astfel incat sa nu scartaie ostentativ, drept care am obtinut exact rezultatul contrar celui scontat. Dar n-a aparut nimeni in capul scarilor la familia Covaci, ca un repros viu al celor petrecute de dimineata, asa ca mi-am urcat in liniste golgota, bagandu-ma direct in pat. Sa fi trecut vreun ceas cand, din amorteala bolnavicioasa in care ma scufundasem, m-a trezit o bataie in usa; exact ce-mi lipsea, ma gandeam, sa vina "mam" sa-mi frece ghina - aparitiile ei erau, mai intotdeauna, purtatoare de rau augur. Dar nu. Era Andrei, fiul lui Covaci, care ma chema pana la ei. Hait! Era cazul sa fiu barbat si sa-mi accept soarta asa ca mi-am luat inima in dinti si am coborat. Aurel vorbea la telefon, razand de mama focului, si mi-a facut semn sa vin la aparat; am luat receptorul, intreband din ochi cine si ce, dar a dat din mana a lehamite, asa ca am zis stupidul "alo" (si nepoliticosul, de altfel apelativ!) asteptand ajutor din cealalta parte a firului. "A-Augustin?" am auzit vocea. "Da", am raspuns. "Dau cu pupu dupa tine! A-ncoa, ma batrane, acum, pe loc. Besteleala prieteneasca, bre, ce dracu!" N-am apucat sa mai zic nimic. L-am intrebat pe Aurel daca are vreo legatura cu convorbirea respectiva si mi-a raspuns razand ca totul are legatura cu totul. Si mai ales cu Nichita, care avea remuscari (!), cum ca mi-ar fi taiat brusc elanul, si care voia sa asculte cantecul.
Era "toiul Sfintelor Pasti"! Eram in culmea fericirii. Parca "cineva de sus/ cu o coasa retezase/ din spinarea lui Iisus/ aripe melodioase" - imi rasunau in urechi versurile lui Nichita cantate de pictorul Sorin Dumitrescu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
