La jumătatea lunii decembrie 2010, la niciun an de la trecereala cele veşnice a poetului Augustin Frăţilă, Editura MuzeuluiNaţional al Literaturii Române a avut iniţiativa publicăriiultimelor texte ale poetului. Este vorba de fragmentele de jurnalapărute în Ziarul de Duminică în 2006-2007, sub titlul "În curteacu pavajul gri" şi câteva ultime poeme. Volumul este însoţit de unCD cu acelaşi titlu, în care Augustin Frăţilă cântă 15 cântececompuse pe versurile proprii, care ar fi trebuit să fie al treileaCD din seria începută cu "Aşa am trăit" şi "Mai sunt pentru că elmă este", apărute în 2005 la aceeaşi editură MNLR. Toate versurilecântecelor se găsesc în partea a doua a volumului.
La realizarea acestei cărţi-document au contribuit poetul EugenSuciu, criticul de teatru Ioan Cristescu, sculptorul Mircea Spătaruşi, în primul rând, graficianul Mircia Dumitrescu care a realizatnu numai grafica volumului, ci l-a şi însoţit cu o seamă de imaginiale unora dintre sculpturile sale. Surpriza este publicarea unuidesen realizat de Mircia Dumitrescu la aniversarea celor 50 de aniai poetului Nichita Stănescu, în desen apărând, pe lângă Nichita,Florin Pucă, Klara Tomas Blaier, Ioana Bulcă, Grigore Hagiu,Augustin Frăţilă, Vlad Ciobanu, Gheorghe Tomozei, Aurel Covaci şiGheorghe Pituţ. Nichita Stănescu şi Augustin Frăţilă au fost foarteapropiaţi, în 1981 au realizat împreună un disc cu cântece compusede Frăţilă pe versurile lui Stănescu. Volumul a fost lansat încadrul unui eveniment legat de comemorarea morţii lui NichitaStănescu, la care au participat foarte mulţi dintre prietenii celordoi poeţi.
"În curtea du pavajul gri" este deschis de o prefaţă semnată deStelian Ţurlea, "În pas cu Augustin Frăţilă", pe care o publicăm încele ce urmează.
Nu mai ţin minte când l-am întâlnit prima oară pe AugustinFrăţilă, oricum se întâmpla cu multe decenii în urmă, prin anii 70,sunt convins că nici n-am reţinut prea multe, poate doar ochii sauaerul lui, aşa l-am recunoscut uşor când l-am revăzut mai târziu. Efoarte posibil să-l fi zărit în curtea cu pavajul gri despre carevorbeşte în această carte, am întâlnit acolo incredibil de mulţioameni, pe foarte mulţi i-am admirat. Drumurile noastre au fosttotal separate multă vreme. Ce ştiu cu certitudine este că, multdupă revoluţia din decembrie 89 sau ce-o fi fost, l-am reîntâlnitşi mi-a făcut plăcere să-l zgândăr să-mi povestească despreproiectele lui, teribil de puţine după părerea mea. Era ocontradicţie enormă în el: lucra ca un apucat ca redactor, pentrualţii adică, mărturie stau reuşitele lui de editor, despre careevita să vorbească; dar cărţile lui personale erau puţine, dacăn-aş fi intuit ce tumult se ascundea sub masca de boem aş fi pututcrede că nu prea mai are ce spune, că s-a epuizat. Şi nu era delocaşa. Şi ca firi, şi ca putere de lucru eram cu totul diferiţi, netachinam la nesfârşit.
I-am propus într-o zi să-mi scrie un serial pentru Ziarul deDuminică, orice, două file pe săptămână, nu mai mult, mi-a râs înnas, nu se poate angaja într-o muncă de sclav pentru "ziarul meu".Până la urmă l-am convins să aştearnă pe hârtie amintirile luiliterare, portretele nenumăraţilor confraţi pe care îi cunoscuse.Făcusem un plan, când avea să încheie textul, promiteam să i-lpublic la Editura Fundaţiei Pro (defunctă între timp), eram şiacolo tartor. Ştiind prin câte trecuse, pe câţi cunoscuse, îmiînchipuiam cu naivitate că vor fi în final câteva volume. M-amconvins curând că era un chin pentru el să scrie, nu pentru că n-arfi avut ce spune, ci pentru că o acribie fără dubiu copleşitoarechiar şi pentru mine îl făcea să adaste asupra fiecărei vorbe,fiecărei propoziţii, fiecărei imagini şi să nu le dea drumul înlume decât dureros de târziu, parcă cu sentimentul că el însuşi seîmpuţinează cu fiecare episod pe care mi-l trimitea prin email.După 35 de săptămâni a abandonat, recunoscând că mai are mult despus, dar rugându-mă să luăm o pauză. Vom continua după o vreme.N-a mai fost acea vreme.
Acum, când am recitit aceste texte, înaintea apariţiei, însfârşit, în volum, constat că toate intuiţiile mele aveau unfundament, fără să-l fi observat la tipărirea în ziar. Lui AugustinFrăţilă îi era frică, cum spune de la început, de a nu stârni, cuvorbele lui, "realitatea doar amorţită a întâmplărilor", de a nudescoperi "dimensiunea nimicniciei" sale. Constatase că, "până la oanumită vârstă, memoria mea este intactă, ca-ntr-o bibliotecă încare ştii precis unde să întinzi mâna după volumul respectiv." Setemea să nu tulbure liniştea de sanctuar a bibliotecii. Mai ales setemea ca nu cumva amintirile sale să pară o competiţie - "M-auterorizat competiţiile, atât în sport, cât şi în viaţă, momenteleîn care trebuia să demonstrez ceva, cuiva." Aştepta din parteainterlocutorului care îi solicita amintiri scrise repetate dovezică textele sale erau pur şi simplu unicat, valoroase prin eleînsele şi nu prin cele dezvăluite prin comparaţie cu amintirisimilare.
Ce povesteşte el e o lume familiară unuia ca mine, dar şi oatmosferă de roman pentru orice alt cititor, indiferent deimplicare sau de vârstă. Şcoala într-un oraş de provincie unde nuse întâmplă nimic pe plan cultural, voinţa tânărului de a reuşi înciuda dosarului "nesănătos", primele iubiri sunt elemente generale,s-au mai petrecut şi cu alţii. Augustin Frăţilă devine unicat cândajunge la Bucureşti, încă elev, şi găseşte cămin, prima oară, înstrada Grigore Alexandrescu 21, o curte cu pavajul gri, cu poartămare, verde, din tablă, o alee care ducea în fundul curţiiacoperită cu o boltă de viţă. "Cum intrai, în stânga era o casălungă, pe un singur nivel, cu soclu înalt şi două intrări - sauieşiri - după caz. Sub geamul de la camera mare era o măsuţă cu unscaun la care, după-amiaza, şedea un bărbat între două vârste,masiv, cu un început de chelie şi un ţigaret din lemn de cireşînfipt între dinţi - mereu, aveam să constat, de câte ori plecam,dimineaţa, ori mă întorceam. Auzeam de dincolo de poartă răpăitulmaşinii de scris ca pe un ritm nou, la care mi-am dat seama căjinduiam. Îmi dorisem mereu o maşină de scris. Nu ştiam eu preabine de ce, dar eram sigur că-mi trebuie! Bărbatul (l-am salutatpoliticos şi mi-a răspuns ridicându-şi o clipă ochii de pe clape)era locatarul casei pe lângă care treceam - Covaci, ne spuseseLidia cum îl cheama - pentru a ajunge în fundul curţii, unde sedeschidea o mică grădină de flori, în spatele căreia se aflaimobilul cu două etaje unde stătea armeanca, madam Unanian, gazdamea."
E prima întâlnire cu traducătorul Aurel Covaci, pe care îl vaevoca pe larg ("Aurel Covaci era un ardelean autentic, uşor ciufutla prima impresie, sceptic până la proba contrarie, destul de tăcutchiar şi în conversaţie, preocupat, credeam eu, doar de traducerilelui, de casa şi viţa lui de vie pe care o bibilea toată vara, devodca şi roşiile de pe acoperiş, unde, cu multă trudă, încropisede-o gradină de legume, cărând acolo pământ şi răsaduri pe care levizita zilnic, cocoţându-se pe tabla alunecoasă.") În casa acestuiaavea să cunoască o mulţime de tineri scriitori, muzicieni, artiştiplastici - "Se făceau chefuri la Covaci; de multe ori când măîntorceam acasă, serile, treceam printre invitaţi de tot felul,răspândiţi din stradă până în fundul casei. În ultimul timprămâneam câteva minute, invitat fiind la un pahar şi la o vorbă,dar cam atât. Aurel era extrem de jovial şi deschis, un alt omparcă faţă de cel de dimineaţa, care abia-abia deschidea gura să măsalute (în cazul fericit în care mă vedea!). Uneori juca şah cuNicolae Velea, la o măsuţă de pe alee, lipită de casă, punând pecaldarâm maşina de scris căreia îi lua locul tabla respectivă. N-amreţinut numele când mi l-a prezentat prima oară, dar m-a frapatindividul macrocefal care bombănise ceva, dând din cap a aprobare,tolerant, dar şi sătul de alde ca mine, probabil. Dar ca să mi seintipărească mai bine numele, când l-am întrebat mai apoi pe Aurelce scrie domnul respectiv, mi-a dat o cărţulie, recomandându-mi-ldrept <<unul dintre cei mai buni prozatori în viaţă>>.Zbor jos se numea cartea şi, într-adevăr, Covaci nu vorbeaaiurea."
După casa din Grigore Alexandrescu au urmat alte case, căminestudenţeşti, cenacluri literare, pe toate le evocă în măsura încare au lăsat o urmă în viaţa sa.
Augustin Frăţilă îi descrie pe mulţi dintre cei întâlniţi încurtea cu pavaj gri, dar şi prin alte părţi ale Bucureştilor, n-arerost să-i înşirui aici, îi veţi găsi la lectură. Cu unii doar aconvieţuit, cu alţii a fost prieten, altora le-a fost apropiat caun frate. Portretele sale sunt fulguratice, dar surprind esenţe,iar scenele rămân memorabile. Cu unii împărtăşea poezia, cu alţiicântecul, nu uită să spună cum târa chitara după el, cum nu s-aulăsat până nu le-a ieşit, lui şi lui Nichita Stănescu, de-un disc,pe la sfârşitul anilor 70. Unui cititor ca mine, care a cunoscutparţial acea lume, amintirile lui Augustin Frăţilă mi-au stârnit unfior, au înviat chipuri care se pierduseră în neguri - NichitaStănescu, Aurel şi Stela Covaci, Constantin Crişan, pictoriţaLuminiţa Tudor (care îi va fi o vreme soţie) şi mulţi, mulţi alţii.Novicelui, amintirile acestea îi vor ridica un colţ de perdealăsată greu peste o lume care a trăit şi a visat cu o frenezie greude povestit, peste oameni despre care citim acum prin manuale şicărţi de cultură şi ale căror nume au rămas prin ceva. Unprivilegiu.
Un privilegiu de care şi Augustin Frăţilă era conştient: "Camaşa erau mobilaţi anii mei optzeci; cu fiinţe dragi, cu strofe dinpoemele unuia şi altuia, cu povestea vieţii fiecăruia, dar şi cumâna pe clanţa uşilor ce le închideam pentru ultima oară, sperândcă voi deschide o alta cât mai curând."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
