Deseori volumele tinerilor sunt culegeri de poeme alese la-ntamplare. Ai impresia ca poetul si-a strans intre coperte productia pe o anume perioada, a ales un titlu oarecare si cartea rezultata a dat-o la tipar.
In cazul autorului de care ne ocupam azi - un debutant* - aceasta impresie este intarita de accentuarea formei fragmentare a bucatilor care incep si se sfarsesc invariabil cu trei puncte de suspensie precedate de... o virgula. Artificii formale care nu pot tine locul unei reale constructii a volumului, pe idei tematice, ori pe structuri asemanatoare ale magmei scripturale. Sa cerem oare prea mult de la un debutant?
Artistii sunt unicat si ceea ce e bun pentru unul poate fi rau pentru altul. Imi dau seama ca libertatea de a arunca cu cuvintele in toate directiile este "metoda" actuala a autorului. Atunci cand se afla in acea stare de transa propice scrisului, cuvintele cat de disparate ar fi, incep sa se lege pe dedesubt, conotativul explodand in versuri memorabile.
Dar atunci cand aceasta "metoda" este exploatata la rece, sistematic, fortand rime si intelesuri, textele devin neexpresive, simple bruioane ce-ar fi trebuit sa ramana in sertar (ori in memoria computerului).
Ce ne face sa ne ocupam totusi de acest volum plin de poncife si de neglijente este acel teritoriu deplin cucerit in numai cateva poeme (pp. 40, 41, 42, 44, 19, 23) si, desigur, ocazional, in alte versuri sclipitoare raspandite prin pagini. Pare ca aici poetul a fost atins de starea de gratie si cuvintele s-au rasturnat deodata cu intreaga sila existentiala si cu iubirea imposibila a tineretii frustrate. Nu e putin lucru. Si, de asemeni, e obligant pentru autor. Iata fragmentul de la pag. 40: ",... ma ocup de mine/ in fiecare clipa nu am altceva de facut/ nimic de adaugat sau de sters/ praful aici nu se mai depune/ iar timpul pluteste pufos// dintr-o suta de zile/ una nu pleaca, umbla prin mine/ imi apropie oasele de inima/ ma ingusteaza ca pe un hol de doua ori zidit/ :asa nimeni nu trece de mine// defilez descult si e intuneric/ am toate cheile indelung numarate/ asezate dupa marime pe un deget de femeie/ pe care din cand in cand il sarut/ sa faca scanteie...," si pe cel de la pag. 42: ",...in zilele cu aer copt/ pahar dupa pahar/ si la fiecare cuvinte/ care se muleaza perfect/ ca o punga de plastic/ atunci cind de cateva ori pe an/ iti doresti sa mori/ si sa nu te coste nimic// ma spal indelung/ pe dinlauntru un reflex ciudat/ chipul meu reavan lumineaza ca la concert/ afara vinul sleieste pielea// exfoliata in cureluse delicate/ o impletesc la loc/ sa tina mai bine/ pentru zilele cu aer copt...,". Vagul aer bacovian, descendenta din cantecele copilaros-absurde ale atator modernisti romani ori straini, sunt aici parcimonios filtrate intr-o poetica proprie, nestraina de experimentalismul moderat al unui Voronca ori Tzara din Primele poeme.
Descoperirea poeziei e totuna cu descoperirea propriului eu: ",...peste zi fara cusur/ tot numai lumina distilata/ pot spune orice pot face orice/ invelit in carnuri strabatute de ape vinetii/ ca de acorduri fine/ ma cred mai aproape de mine" (p.19).
Rima slujeste, interiorizand. Tonul e ultimativ, dar nu emfatic. Reverenta promisa (neinspirat) de titlul volumului din fericire nu se materializeaza aici.
Un ultim repros se cuvine primului si urmatoarelor cateva poeme din carte, poeme care anunta un poet al cantecelor de lume, grotesti, de-un expresionism chinuit, mimetic si neoriginal. Slava domnului ca in a doua parte poetul se apropie de ceea ce speram sa fie vocea lui viitoare. Netributara, fara reverente nimanui.
Florin Partene, Reverente, Editura Vinea, 2007, 86 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
