Neostenita mea bunica se strecura, usoara si senina, la razboiul de tesut scoarte din lana vopsita in zeama de frunze de nuc sau de cires, intru continuarea mestesugului lasat de "muma".
Suveica luneca precum o barca prin paienjenisul de ite si izbitura spatei cadea violent si abrupt, speriindu-ma. Desenul covorului se deslusea anevoie, asa incat nerabdarea copilului ce eram ma gonea in incaperea alaturata, unde tatamare urzea rogojini, la lumina piezisa a "lambii". Flacara firava si lunguiata se zbatea sa iasa din burta sparta a sticlei, imprastiind umbre sui pe peretii proaspat varuiti. Doamne, cat am sperat ca in acele nopti de magie sa se iveasca Aladin, sa ma rapeasca si sa ma poarte pe taramul inefabilului! Bunicul se uita la mine intr-un fel anume, cum numai el stia, si incepea sa-mi povesteasca cum facuse armata, in Ardeal, pe la sfarsitul primului razboi mondial. Plecase atunci pentru intaia oara din sat, iar mai tarziu stiu ca nu calatorise decat pana la Turda, sa cumpere tigla, iar la intoarcere targuise de la oras o franzela alba si gustoasa, cum n-am mai mancat vreodata. Tatamare istorisea cu har, si cuvintele lui curgeau ca un basm, cu intamplari traite aievea pe meleaguri nemaiauzite si nemaivazute de mine.
Cateodata, tatamare ma lua cu el in grajd, la oile cuprinse de chinurile fatarii. Uluit si incapabil sa-mi explic miracolul vietii, ca si al mortii de altfel, asistam inmarmurit la perpetuarea speciei. Abia desprins de trupul mamei, puiul se ridica stangaci si neputincios, cu botul spre uger, intr-o sfortare eroica de supravietuire. Ca sa-i scape de frigul patrunzator al noptii, tatamare baga mieii in casa, sub pat, pana se intremau. Laolalta cu blandele animale am deprins si toleranta, si iubirea, si armonia, iar mioarele purtau nume omenesti -"Bela", "Carabasa", "Cercela", "Tarcata" -, in acel univers irepetabil si fantasmagoric, insangerat la implinirea "osandei" barbare a sacrificiului inevitabil, poruncit de randuiala cruda a omului.
Inainte de culcare, ne ingramadeam toti nepotii langa fusul bunicii, in timp ce fratele mamei canta din fluier sau caval doine triste, sfasietoare, transmise din tata-n fiu, ca un blestem. Era cald si bine in casa din paianta a "bunilor" mei din Lunca Dunarii. Ne zbenguiam zglobii si netulburati, pana ce strigam "Inelus invartecus", ce insemna un joc aproape uitat, dar care, iata, tasneste acum, in prag de An Nou, din trecutul meu, pierdut pe veci. Cel care urma sa ghiceasca "destul" buclucas era stabilit dupa un ritual nedeslusit si neintalnit altundeva, nascocit, probabil, de vreun islazean, napadit de dor in serile lungi si zgribulite de decembrie: "Sare capra din margele,/ Cu mai multe ghiocele,/ Rontis, bontis,/ Pe sub casa lui Tivis./ Tevecana, berbecana,/ Ranturile, branturile,/ Cudcudia, veselia,/ Zbanghita Maria !".
"Oropsitul" se aseza cu fata in jos, iar ceilalti il inconjurau, galagiosi si veseli, isi puneau mainile pe spatele "ghicitorului" si isi miscau degetele fara incetare, cantand labartat: "Inelus invartecus,/ Ghici, al cui dest l-am pus?".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
