Dintre libertatile recucerite in postceausism - libertatea religioasa, politica, morala, economica, sexuala etc. - poezia noastra a ales-o cu asupra de masura pe cea din urma si a dispretuit-o pana la spulberare pe cea dintai. Religiosul a devenit o piedica fardata pentru noua lume buna, o rusine anacronica, moft si vetustete reactionara.
Traindu-si cu legitim nesat normalitatea si cu extaz resincronizarea, literarul a preferat ostentativ nuditatea, insurgenta argotica, poetica stridentei si rupturii, pe scurt: demonia. Sau, in tot cazul, o flagranta, violenta alergie la angelism si armonia interioara. Lucru petrecut in paralel cu detronarea filosofiei si instalarea politologiei ca noua religie, metafizica, utopie s.a.m.d. Cine este mai curajos, mai provocator, mai nebun: cel care indrazneste sa traverseze in smoking plaja nudistilor, sau cel care vine doar in chiloti la concertul simfonic? Alegerea o fi ea cam ca-n pelicanul sau babita, insa este cert ca raportul dintre cele doua ipostaze e cam de o mie la unu in favoarea celei de-a doua. Sigur, chilotul e mai ieftin decat smokingul...
Ei bine, intr-un peisaj coplesit de aburii ceaunului in care copiii fierb o data cu mamaliga, printre abjectii, infectii si dejectii, printre fracturi, fractali, naturi moarte, papusi abuzate si bufnite-mpaiate, criticului vinovat de prea mult scepticism i se intampla - prima oara dupa vreo treizeci de ani - sa simta adierea ingerului poetic. Celestul falfait a trecut rar si teribil de iute prin versul romanesc, stiut fiind ca la noi dracul gol e mult mai acasa - vataf, ciocoi, cioclu sau argat la turbinca - decat duhul caftanit si ingerul plin. Cat e de la dumnezeiasca "Rugaciune" a lui Eminescu la litaniile argheziene? Cat a trecut de la epifania lui Daniel Turcea si superba "Lumina lina" a lui Ioan Alexandru pana la Netraitele de acum ale Constantei Buzea*? Totusi, patru, cinci aripi, pe tacute, intr-un secol, tot e ceva!
Binevoiti, rogu-va, domniile voastre din Romania lui 2004, sa cititi aceste versuri fata de care orice comentariu profan suna rizibil, de nu cumva direct a sacrilegiu: "Domane, recunoaste-ma si pune-mi in suflet bucuria de dupa plans". Sau: "lasa-mi nefacut mult trupul/ sufletului meu putin". Sau: "Doamne, eu trec, nu te uita la mine. Priveste-mi sufletul,/ el ramane". Si: "plang in racoarea iertarii poate m-am ratacit/ intr-o stare pe loc sub care locul/ se risipeste". In fine, acest poem definitor pentru starea de azi a poeziei Constantei Buzea: "Memoria ca un pod in dezordine, ca un/ muzeu indescifrabil care falsifica si/ rastalmaceste. e o cruzime sa lasi ca un prunc/ golas gandul sa se trezeasca acolo. Sa se sperie/ nimerind in oglinzi si intre hartii cu textul/ sters mirosind a magnolie. Din panze izbucnesc/ spectre. Din fotografii, rude tacute asupra lor insile./ Mesajul lor vag, presupus. Te doare indiferenta, cruzimea insistand in respingere, cu ura parca./ Stiu ele ce stiu. Ramai in ceea ce crezi ca esti".
In cronica sa din Romania literara, nr. 30/4-10 aug. crt., Gheorghe Grigurcu observa just ca "poezia Constantei Buzea e acum una manifest convesiva. Ea se deschide lumii cu o umilinta orgolioasa, scuturandu-se de orice afectare. Condeiul pare a merge singur pe pagina, oglindind o fascinatie a realului care nu e mai putin profunda decat cea a imaginarului". Schitate liric, universul domestic al copilariei, cu scene si arome de-o acuta savoare (unde exceleaza poemul 66) si confesiul familial, cu voalul bunicii Paraschiva si fracul bunicului Tanase, plecarea parintilor din Basarabia, "pacea casei din Reni" etc., se petrec esential intr-o senzorialitate de tip ritualic, deopotriva cruda si diafana. Totul miroase a busuioc, pelin si tamaie, a porumb fiert in cazane de arama, cu blagiene igropari infantile in muntele de boabe s.a.m.d. Nu fara unele excese descriptive, ca in poemele 62 si 65.
In 1987, cand scriam postfata antologiei Cheia inchisa, inscriam poezia Constantei Buzea in datele unei identitati enigmatice, unde "nu atat textul, cat umbra lui, nu atat locvacitatea metaforica, dar mai ales fuziunea aproape nevazuta, dar intotdeauna prezenta, dintre ordinea terestra, ordinea cosmica si cea morala" definesc eul poetic. Acum, "fuziunii" i se poate spune curat pe nume: ruga, inger, impacare. Vi se pare ca suna demodat? Deh, angelicul e intotdeauna plictisitor, numai topaitul dracilor e mereu la ordinea zilei. ca un bici parintesc, ori ca un bisturiu, pledoaria Constantei Buzea ne taie respiratia: "A ignora poezia, a o dispretui si chiar a o uri e ca si cand te-ai arata cu orgoliu ateu. Lumea nu urmeaza cu placere pildele bune, ci si le face uitate. Nu-i urmeaza pe cei alesi, ci mai degraba ii striveste. Cu adevarat trista, dar nu si de neinlaturat ideea ca poezia se scrie cumva degeaba. Ca e un lux inutil. Ca tot nu o mai citeste nimeni acum, din lipsa de timp, din ignoranta, dintr-un dispret demonic, dirijat impotriva celor blanzi, care merg incet, care mananca putin, hrana uscata. Poezia este har, este duh, este dar, si atunci cand poetul o zideste pe hartie, si atunci cand cititorul o pretuieste".
*) Constanta Buzea, Netraitele, Editura Vinea, 114 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
