In concurenta (atinsa de adieri disidente) cu marile premii franceze ale sfarsitului de toamna, revista Lire ofera, de catava vreme incoace, o lista "a celor mai bune" douazeci de carti ale anului. Lasand deoparte criteriul cetos de evaluare (selectia a fost operata, in redactie, pe baza de "coups de coeur"), precum si faptul ca volumele aflate in concurs nu sunt impartite pe categorii (cum poate, oare, un dictionar de filosofie sa fie mai bun decat o carte de istorie sau decat o nuvela?), am retinut entuziasmul cuceritor si unanim care l-a inconjurat pe Antonio Tabucchi, al carui ultim roman, "Tristano meurt", se afla in fruntea seriei de izbanzi ale anului 2004.
Tabucchi (nascut la Pisa, in 1943, in timpul bombardarii orasului de catre americani) a fost debutat literar (si sponsorizat, pentru tiparire) de catre Italo Calvino, caruia ii trimisese, cu titlu de amuzament, cateva texte. Mare amator de literatura anglo-saxona, cu idoli precum Conrad sau Kipling, italianul il are drept patron spiritual pe Fernando Pessoa, a carui opera a tradus-o integral. Fascinatia aproape fanatica pentru heteronimii lusitanului i-a marcat nu numai opera ci si biografia, Tabucchi traind ca un pelerin anxios naveta continua intre Sienna (unde preda actualmente literele) si Lisabona, unde ii place sa priveasca necuprinsul oceanului slavit de Camoes.
"Tristano moare" este, probabil, cel mai melancolic, mai intunecat si mai rascolitor roman al autorului. Intr-un decor esentializat, redus la cateva austere trasaturi de condei - Toscana sfarsitului de secol XX -, personajul principal al cartii, batranul Tristano, aflat pe patul de moarte din pricina unei necrutatoare cangrene, simte nevoia sa-si istoriseasca viata "asa cum a fost" scriitorului care i-a povestit-o, intr-o carte, asa cum "ar fi fost bine sa fie". Acesta din urma asculta si transcrie testamentul spiritual al muribundului, facandu-l sa renasca, de fapt, in lumina adevarului si a istoriei demistificate. Solilocviul halucinant al eroului retraseaza o jumatate de veac de experiente personale dar si de istorie "mare" a Italiei, Greciei si Spaniei, locurile pe care le-a strabatut Tristano ca soldat si unde a devenit erou, in urma unui act de bravura (uciderea unui soldat neamt). Confesiunea are aerul unei sonate melancolice, este plina de regrete surdinizate, fara patetisme sau accente vindicative, si destainuie un pesimism "cosmic" care, potrivit lui Tristano/Tabucchi, este singura atitudine care permite laudarea vietii si a iubirii pentru ea. Fiindca, nu-i asa, "nu exista optimisti care sa iubeasca viata". Desi se afla la vremea judecatii finale, a bilantului din spatiul ingust aflat intre viata si moarte, Tristano reuseste sa nu-si napusteasca asupra-ne judecatile radicale si vituperarile, ci sa le drapeze in faldurile unei nemultumiri continute si a unor critici trist-elegante (impotriva lui Berlusconi, impotriva unei Italii care nu si-a cerut suficiente scuze pentru invazia Greciei etc.). Spune Tabucchi: "un scriitor, in mod paradoxal, nu este intai de toate un intelectual. E un intelectual periodic. Vreau sa spun ca, daca este in permanenta intelectual, nu mai merita sa fie numit scriitor. Scriitorul se afla aici ca sa scrie, nu ca sa faca pe judecatorul sau pe justitiarul." Or, Tristano tocmai asta este: un scriitor in adevaratul sens al cuvantului, care, aflat in agonie, se scrie pe sine si care isi transforma sangele in cerneala cu care celalalt scriitor, martorul, transcrie romanul unei vieti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
