Mă întreb dacăar fi sănătos ca poezia lui Petru M. Haş să fie la fel despectaculoasă, de convulsivă ca însuşi autorul ei. Poate nusănătos, dar de mare efect cu siguranţă. "Când au venitimaginezii" (Brumar, 2010), poetul trebăluia prin casă fărăspor, cam cu lehamite. Aşa că, odată invadat, şi-a pus problema: săcapituleze, ori să încerce să-i înveţe minte. Fapt e că nu a rămasde istov. S-a opintit şi a obţinut un fel de armistiţiu: nici ei sănu-l transporte în cine ştie ce regat cărtărescian, dar nici el sănu se ia prea în serios ori prea înneserios.
Rezultă un precipitat artistic foarte pemuchii de avangardă, în care multe gesturi mari sunt luate la pupă,dar prespălate până devin semnificanţi-popice. Începe în forţă,braţele sus, părul vâlvoi şi sprâncenele încruntate, carevasăzică"În fond şi aşa mai departe": "Şi noi am plecat să spargem/obancă/ să ne spargem pe-o bancă/ într-un loc mai dosit/ unde ne-agăsit ăla în uniformă/ în timp ce tocmai ne aranjam/ ţinuta. Păi,dumneavostră aţi/ avut aici un act sexual. Aţi/ săvârşit.../ Da,domnule, slavă Domnului,/ în sfârşit.../ iată-ne, am săvârşit".Urmuz ajunge Urmuzescu şi realizăm: ce păcat că poetulacesta nu scrie teatru!
Eu zic că unii dintre noii poeţi au preluatmeserie de la ghiduşul magistru, capabil să pună în mişcaremecanismul retoric fără combustibil. Adică un combustibil este,respectiv "amintiri despre combustibil". Unde totul sereciclează prin hazard deconstructivist, ceea ce este cu totulaltceva decât. Exact ca şi cum Picasso ar repicta un Rembrandt,după care Petru M. Haş ar reinterpreta, la rândul lui, execuţia luiPicasso. Nu se întrevede Rembrandt în următoarele rânduri? "Pe urmăo firmă de produse chimice a inventat/ un dispozitiv ciudat/ de-izice Schopenhauer şi cântă mereu/ şansoneta cu câinele/ care-şihaleşte coada şi despre care/ alt neamţ a zis: ăsta da filosof!"("Câmpuri-Surduc").
Din aceeaşi goană a potenţialităţiijucăuş-ameninţătoare face parte şi poezia "Kând": "Kând o sămă apuc şi eu/ de ceva/ atunci să vedem/ pe unde/ scoateţi KAMAŞA".Efectul de surpriză al volumului se bazează pe jocul cuvirtualităţile. O foarte inteligentă retorică proferând un discursşugubăţ, critic în esenţă, care în mod deliberat nu-şi propunenicio ţintă. Strategia ţine, pentru că autorul nu tolereazăbeţia de cuvinte şi nici nu transpiră infatuare, astfel încât noisă putem întinde degetul: uite încă unul care nu se maisuportă!
Nu toate fandările sunt reuşite. Unele alunecăîn fandacsii previzibile. Pocnitorile lui Petru M. Haş sunt faineatunci când ne surprind, când silogismul este cumva electrocutat,deşi, culmea, i se respectă modul. Mici minunăţii de genul"uitarea/ această paraşută/ nurlie/ în braţele ei/ cad cu toţii/deşi lor/ nici nu le vine/ să creadă" (***). La un momentdat, fără să realizăm, concluzia a divorţat depremize.
Oaltă calitate a acestei arte este concizia energică cu deviereadinspre final, care nu este propriu-zis poantă, ci orezolvare cu forţă însutită. Încă o dovadă că poezia contemporanăaparţine inteligenţei ce singură poate asigura spectacolul, fărăfarafastâcuri: "mă tot uitam la blonda aia mică/ din cafeneaua"literară"// care/zău/ avea ce plimba/ de-aveam o puşcă devânătoare/ trăgeam foc în aer// poate venea primăvara"(***). Chiar şi în jocurile cu rima, atât de periculoaseprin futilitate, vitalitatea condeiului se arată irefutabilă,mântuind situaţia de (şah)pat la limită: "Înainta aşa spre mineuriaş/ ducând în mâini un talger/ de inox pe care şedea/ Salomeeaîn poziţia lui Gautama/ Aşa că a trebuit să cobor din/ pat, în timpce fata ebree/ s-a transformat într-un Shiva-femeie./ Avea un setde braţe, un alt/ set de picioare şi-ntre ele/ un lotus, o floare".Mai gingaş decât Emil Brumaru, Petru M. Haş îşi stinge dorurileblasfemiatoare şi hibride în nectarul scriitoricesc. Îşi cenzureazăgura păcătoasă prin inundare: "şi cu asta, basta!/ rege al nostrudin Nazareth./ bani de vodkă/ ne-au mai rămas/ pare-se/ berechet"(Înălţarea Domnului). Dar alteori prestidigitaţia devinejucărea, calificată ca atare chiar din titlu: "Suntem o vităcostelivă/ ce paşte iarba din colivă" (niscai stihuri şidistihuri).
Eo mare artă să fii capabil să scrii simplu despre ceva imprecis -şi încă la modul tangenţial. Au mai încercat-o şi alţii şi ori aucăzut în manierism, ori s-au umplut de referinţe culturale ca derujeolă. Faptul că cititorul închide cartea poate nedumerit, daraţâţat, deci deloc plictisit, mă face să spun că am citit un volumdat în paşte. Cel mai simplu şi curat volum de versuri, în carecultura musteşte la tot pasul, dar trebuie să calci apăsat cu pasulminţii ca ea să ţâşnească. Altminteri, fineţuri împachetate cugust: "S-aude glas/ de gîşte sălbatice/ călătoare/ pe cer.//Bătrâne, e apa-n/ ceainicul/ de pe aragaz"(Février).
Felix Nicolaueste conferenţiar universitar la Facultatea deLitere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi laUniversitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicatcǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homoimprudens,Eroismul eminescian), un roman (Tandru şirece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul deinvenţii). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul,Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ.Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
