Alexandru Ecovoiu este un prozator "en vogue". A primit numeroase premii literare, cateva dintre romanele sale au vazut deja lumina tiparului in Franta, Spania, Germania si Japonia, fiind considerate religioase, eretice, socante, ciudate. Cu toate acestea, Alexandru Ecovoiu este un lup singuratic, sustinut doar de propria sa ambitie.
- "Saludos", "Cei trei copii-Mozart", "Sigma"... Cum e sa fii tradus in germana, franceza, spaniola?
- O intalnire cu un public cititor nou. Obisnuit cu o productie masiva de carte, din care sa aleaga si, eventual, sa respinga. "Saludos" este la editia a doua in limba germana, va urma a treia - probabil la o alta editura. Interesante sunt si intalnirile directe cu cititorii din Austria, Germania, Franta... Vor sa afle multe despre autor, despre felul in care acesta isi scrie cartile, despre proiecte... La Viena, de pilda, unul dintre cititori astepta un roman despre salamul cu soia, ceilalti nu... Ar fi fost un dezastru daca le prezentam o astfel de carte. Problemele celor de acolo sunt altele. Daca le regasesc intr-un text, devin interesati. Apreciaza mult si partea artistica. Experimentele reusite. Sunt necrutatori cu esecurile. De regula, editorii nu publica decat ceea ce, aproape sigur, va fi o reusita. Am deja un public al meu, mi-am dat seama, in special, la Leipzig... Am lansat acolo "Cei trei copii-Mozart", am citit din "Saludos" impreuna cu un actor german. O sala arhiplina, au venit si multi studenti, "Saludos" era obiect de studiu la universitatea din oras. Au fost prezenti si profesori, scriitori, cititori din alte localitati. Alteori, mi-am vazut numele pe prima coperta a unor reviste importante din Europa sau de peste Ocean, cum nu ma gandisem vreodata. Ani de zile, acasa, multi studenti de la filologie au stiut ca traiesc in Germania! Sub o proza tradusa in slovaca, scrie ca sunt autor roman care traieste in exil! Un jurnalist francez este convins de acelasi lucru!... E bine, e rau...
- Care dintre cartile dumneavoastra vor mai cunoaste versiuni straine?
- Este in curs de traducere "Statiunea". Primele capitole din "Sigma" sunt deja traduse. Nu spun mai mult; vorbesc, de regula, doar despre ceea ce este finalizat. Nu sunt superstitios, dar prefer concretul. Sa zicem, surpriza.
- Sunteti unul dintre cei mai prizati prozatori contemporani. In strainatate, ce a stat la baza acestui interes pentru cartile dumneavoastra?
- Acolo, editurile si revistele au un sistem extrem de pragmatic. Vor sa vanda ceea ce publici. Simplu, altfel pier. Cand considera ca un text corespunde unui anumit orizont de asteptare sau chiar deschide unul nou - de pilda, Eugen Ionescu a adus nu doar scenei, ci si editorilor teatrul absurd - tiparirea este sigura... Cartile mele aduc in discutie o problematica universal valabila, asa s-a spus, abordata din unghiuri aparte... Intr-o maniera incomoda, uneori. De pilda, "Sigma", ultima mea carte, a fost socotita - in tara - scandaloasa, capodopera, eretica, in fel si chip. S-a scris mult despre aceasta, se scrie inca. Este ceruta de romani din afara. De curand, de catre doamna Sanda Stolojan, in Franta. Vor romanul cititori din Statele Unite, din Israel... Am aflat ca a ajuns si in Japonia. Editorii din strainatate, in astfel de situatii, afla. E primul pas. Din propria lor initiativa, s-au apropiat de cartile mele cativa traducatori de prestigiu. Joaquin Garrigos, de pilda. Michel Wattremez a tradus in franceza "Saludos". S-au apropiat, recent, si altii. Si revistele au un rol important. De curand, mi-au aparut doua proze si o prezentare in "The Barcelona Review", inca una in "Casa del tempo", in Mexic... Altele au fost publicate sau sunt in curs de aparitie in antologii. Am aflat, recent, ca in Argentina o antologie urmeaza sa cuprinda si "Caligraful". Sute de pagini dintre cele care mi s-au tradus pot fi gasite pe diverse site-uri. De aici, si o interesanta corespondenta, unele e-mail-uri fiind adevarate cronici.
- Ce-i trebuie scriitorului roman - si probabil nu are - spre a sparge bariera de prejudecati (si nu doar de prejudecati) care il tine departe de o autentica recunoastere prin confruntarea cu valorile, gusturile si pretentiile criticii literare, ale publicului din strainatate?
- In primul rand, fiecare scriitor roman are un pix si hartie. Restul tine de inspiratie, de indrazneala... De munca - aproape necontenita - si de exigenta. De scriitura; arta scrisului, deseori, este in mare suferinta... Se scrie, in general, asa cum se vorbeste la televizor... Altii cad in calofilie. Dar mai sunt artisti. Stefan Agopian, de pilda. Un traducator - acesta trebuie, neaparat, sa fie un nativ - cand deschide o carte isi da seama imediat daca autorul este un artist sau numai un meserias. In tara se fac liste cu autori de tradus... Pornind de la apartenente de grup - esti cu noi sau nu -, sunt propuse unor traducatori nume si carti. Sistem falimentar. S-a mai incercat si in trecut, nu a iesit nimic. Pentru ca ierarhiile literare - in interior - au fost si sunt denaturate. Cu metoda. Aproape fiecare grup de interese (literare!?) se straduieste sa impuna un top al sau. Ce sa mai inteleaga strainul?
- Numai cu Ecovoiu (si Cartarescu, de pilda) literatura noastra nu se va salva de la izolare. Ce sanse are ea sa patrunda in lume? Vom ramane mereu in anticamera marii literaturi europene?
- Sanse prea mari nu sunt, daca lucrurile vor sta la fel ca pana acum. Nu la comanda se fac traduceri. Cele care, pana la urma, vor fi impuse pe baza de reciprocitati unor edituri din afara mai putin exigente - se mai intampla! - vor dovedi subiectivitatea criteriilor care au stat la baza selectiei. Vor fi, sper, si exceptii. De curand, Ministerul Culturii a premiat traducerea in franceza a "tiganiadei". Cred ca traducatorul - roman - chiar a facut un lucru bun. Dar absolut inutil! Nu asa se intra in Europa literara! Chiar nu-si da nimeni seama? Tot de curand, a aparut o carte la care s-a depus multa munca: "100. Cei mai mari scriitori romani". 100! Toti morti!! Ce sa mai inteleaga - iarasi - traducatorul venit dupa noutati? Dupa titlu si continut, reiese ca nu exista nici un autor important in viata! Editorii straini vor, de regula, scriitori vii ca opera, dar si la propriu. Pe care sa ii invite, eventual, pentru intalniri cu cititorii, pentru lecturi publice, conferinte. Dupa cum se vede, complicatiile incep de aici, de la noi. Orgoliile sunt prea mari. Pentru unii colegi, afirmarea altuia in lume este un adevarat dezastru... Se tot spune ca limba romana este o limba mica. Trebuie sa amintesc poloneza si sarba, maghiara, aflate in situatii asemanatoare, dar care au dat si dau literaturii universale mari scriitori, unii chiar laureati Nobel... Asadar, in primul rand, pentru a fi luata in seama, literatura noastra trebuie sa convinga prin texte, nu prin pretexte... Ba ca nu sunt bani, ba... Motive se gasesc mereu... Scrisul si iar scrisul! Scrisul! Aici e totul! Mircea Dinescu si Ana Blandiana sunt editati in Germania de ani de zile, se poate, deci...
- Enumerati-mi sapte autori romani - poeti, prozatori - care merita sa fie tradusi si nu sunt.
- Sunt mai multi... Numind, s-ar putea sa omit pe unii dintre acestia si ar fi pacat.
- Infatisarea dumneavoastra ma duce cu gandul la un film exceptional, "Singuratatea alergatorului de cursa lunga". Sunteti un asemenea alergator?
- Intr-un fel, da. Chiar am facut sport. Dar in literatura este vorba de o cursa de zeci de ani. Aproape neintrerupta. Cu mici exceptii, s-a scris deosebit de elogios despre cartile mele, am primit premii importante, dar nu am o grupare - literara, politica, financiara - care sa ma sustina... pe traseu. Am si evitat. Este deosebit de complicat sa te bazezi numai pe texte, dar asa ma simt mai bine. Intrecerea este, de fapt, cu mine insumi... O singuratate mai mare nu cunosc... Autodepasirile se platesc din greu. Te rup. Izbutesti in scris, dar ti-ai distrus viata... Orice reusita isi cere pretul...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
