Fata trecu pragul, se facu nevazuta. Reaparu in capatul luminat al coridorului. Tinea in mana o sarma argintie, subtire si elastica.Se opri in capul scarii de lemn. Cobori cateva trepte. Scara putea scartai noaptea in incheieturile ei rascoapte, fara ca nimeni sa treaca pe acolo, meteahna lucrurilor vechi de lemn, acum insa, sub pasul fetei, ramase tacuta. Fata urca din nou prima treapta. Aici era cel mai bine. Cel mai de sus. Cel mai sigur.
Lega sarma la o palma deasupra treptei, intre primii stalpi ai balustradei sculptati in forma de serpi impletiti cu pasari, mancati de cari, dar inca rezistenti. Pana jos sunt treisprezece trepte, fac o curba, daca te rostogolesti chiar de sus, in melcul bland de la mijloc iti poti frange mai multe oase deodata. Ea vru sa astepte in capatul coridorului, lipita de perete, dar pe neasteptate cuprinsa de o panica scurta alerga, de neatins, trecu peste sarma, o usoara, mai mult simulata bataie de aripa si acum iat-o jos, asezata pe un scaun cu spatar inalt, langa peretele opus, cu fata la scara, mainile pe genunchi gatul intins, spatele mult curbat (dupa ce se oprise o clipa, ganditoare, ghemuita la baza scarii, privind in sus, izbucnind apoi in ras tot atunci inabusit cu palma, numai ochii, deasupra degetelor subtiri, inclestate, irisii topiti, navalind cu albul din orbite). Acolo era fostul "salon", o incapere mare cu mobile acum desperecheate, descleiate, in mijloc insa, o masa din lemn de trandafir sprijinita pe patru labe de grifon, un obiect asupra caruia, se pare, timpul nu avusese nici o putere. Aici orbul manca in fiecare dimineata, el intr-un capat, Cristina in celalalt. Scaunele, desperecheate si ele, erau totusi stejar masiv, rezistente inca, da-mi macar scaunele astea, daca nu vrei sa te desparti de masa, spusese doctorul Margineanu, ginecologul, dar orbul, umil si indatoritor, il trimisese la plimbare...
Ca intotdeauna, in costumul sau cam stramt, dar bine taiat, cravata, guler scrobit, orbul aparu in capul scarii. Cristina, scaunul ei, o mana suspendata in aer. Orbul ridica un picior, pasi peste sarma, fata isi musca podul palmei, se ridica pe jumatate din scaun. Celalalt picior prinse sarma, se zbatu, nu reusi sa scape si trupul urias fu aruncat ca dintr-un arc. Ceva foarte greu catapultat de o forta pe masura. Se opri in melcul scarii, apoi din ce in ce mai repede, rostogolindu-se, maini, picioare, ca, gat, ajunse jos. Un sac de oase? Nu se auzise nici un urlet. Nici un geamat.
Femeia orbului intra pe usa de la vestibul. Tinea in mana o galeata de boabe de porumb. Vazu totul. Lasa galeata jos. Se uita la fata, apoi la barbatul care, prabusit, parea mai mare, mai voinic, mai puternic... Asa cum statea, in hainele lui negre, rasucit, umflat, imprastiat, sa-i fi amintit ei radacina carbonizata pe care o vazuse in copilarie la marginea santului sapat de pompieri, cand o padure intreaga arsese zile si nopti in tinutul natal, si pe care si acum o mai visa cand si cand? Tacere absoluta. Tic-tacul unui ceas mic, nevazut, ratacit sub vreo perna, aflat poate intr-un sertar sau chiar in buzunarul orbului. Femeia incepu o miscare ca si cum ar fi vrut sa ia caldarea cu boabe de jos si sa plece. Racni deodata, se repezi, cazu langa orb. Ii lua capul in palme, isi plimba urechea, fata pe grumazul lui. Intinsa langa el, ramase astfel, gura intredeschisa sub urechea lui dreapta, parul ei acoperind fata lui. Respiratia ei de fiinta mare si greoaie. Dar el se misca. Ea se feri, cazu intr-o parte, se ridica in genunchi, in intregime apoi, mainile impreunate sub gusa alba, coatele vinetii si umflate zvacnind in parti.
Orbul se misca, intr-adevar. Ghemul se desfacea incet. Un colac. Un gandac negru. Apoi un om lung si gros in patru labe. Se tara astfel pana la balustrada scarii. Acum gemea incet, gafaia scurt. Dar se ridica in picioare. Era chiar el. Nici macar un nasture nu se descheiase. Iar cravata abia faca se strambase sub guler. Ochii lui erau limpezi, curati, pluteau in ceata mirifica din care se iveste ziua. La capetele mesei, cele doua tacamuri obisnuite. In farfurii aburea sunca prajita. In canile albe cafea cu lapte, mai inchisa la culoare, femeia orbului, intr-adevar, de data asta nu se zgarcise la cafea. Lipsea mamaliga. Clatinandu-se, dar mereu in picioare, orbul se apropie de masa, de scaunul lui. Se asaza. Mesteca incet, fara graba. Dupa ultima inghititura ragai nu prea tare, lung insa. Se ridica. Isi tampona gura, umerii obrajilor cu servetul de olanda, pe care nu-l desfacu. Isi aranja nodul cravatei. Perie cu degetele tepene reverele, poalele hainei si, aplecandu-se nu fara oarecare greutate, mansetele pantalonului. Din cosul de langa usa isi lua bastonul. Din cuier, palaria. Si-o puse pe cap. O scoase, o aseza la loc in dintele cuierului. Bastonul sub brat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
