Astazi este foarte la moda sa vorbesti despre corp, dar nu acestui tip de atentie i se adreseaza cartea de fata. Avem de a face cu o sinteza monumentala in trei volume, care isi urmareste subiectul din Renastere pana in secolul XX inclusiv. Conceputa dintr-o perspectiva multidisciplinara (antropologia se intalneste cu istoria, anatomia cu tehnicile plastice, filosofia cu estetica, doctrinele religioase cu cele politice), cartea pare menita sa satisfaca toate curiozitatile si toate gusturile. Primul volum acopera perioada dintre Renastere si Secolul Luminilor, reprezentand o geneza a "corpului modern", cum se singularizeaza, cum se emancipeaza el de sub tutela sacrului: Corpul, Biserica si sacrul, Corpuri obisnuite, intrebuintari obisnuite ale corpului, Corpul, sanatatea si bolile, Corpul inuman, Corpul regelui, Trupul, gratia, sublimul. Al doilea volum, de la Revolutia Franceza la primul Razboi Mondial, analizeaza corpul ca obiect de studiu stiintific si ca loc al placerilor si nevrozei, intre erotism si inconstienta. Cel de-a treilea volum priveste secolul XX, cu bulversarile si transformarile corpului, cu felul cum se raporteaza subiectul contemporan la corp intr-o epoca a paradoxului si a contrastului. Proiectul este coordonat de trei specialisti in istorie si antropologie culturala din Franta: Alain Corbin, profesor de istorie la Universitatea Paris I, membru al Institutului Universitar din Franta si autor al lucrarii Les Filles de noce. Misere sexuelle et prostitution au XIXe siecle (1987); Jean-Jacques Courtine, profesor de antropologie culturala la Universitatea Paris III, coautor al cartii Histoire du visage. Exprimer et taire ses emotions du XVI-e au debut du XIX-e siecle (1988); si Georges Vigarello, profesor de istorie la Universitatea Paris V, cercetator la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, autorul recentei Histoire de la beaute (2006). Daca adaugam la amploarea si acuitatea cercetarii anvergura intelectuala a autorilor, avem motive suficiente sa credem ca o asemenea aparitie va constitui un eveniment. Sinteza va aparea la Editura ART, in colectia Carti cardinale, coordonata de Mircea Martin.
Corp si sexualitate in Europa Vechiului Regim
In studiile publicate in ultimii treizeci de ani despre istoria sexualitatii in Europa Occidentala, corpul apare cel mai adesea sub doua aspecte. In primul rand, el este acoperit de cutuma si de legislatie: si una, si cealalta cauta sa disciplineze si sa dirijeze functiile sale de reproducere, reprimand elanurile dezordonate ale sexualitatii din motive care tin totodata de social si de spiritual. In al doilea rand, corpul apare ca agent (sau ca victima) al actelor sexuale transgresive, deci ca loc privilegiat al "crimelor" impotriva religiei, moralei si a societatii: el atesta astfel eterna si relativa neputinta a restrictiilor sociale, care urmaresc sa pastreze practicile sexuale in interiorul limitelor stabilite de conventii si legi. In Europa Vechiului Regim, anumiti factori - precum lunga perioada intre pubertate si casatorie, asteptarile create de idealuri culturale, cum ar fi dragostea curteneasca si dragostea romantica sau tabuurile religioase si sociale fata de relatiile homosexuale - au determinat atat perceptia colectiva, cat si experienta subiectiva a corpului si a sexualitatii.
Onanismul. Masturbarea, cunoscuta sub numele de "viciul solitar" sau "pacatul lui Onan", este dificil de incadrat in repere, atata timp cat majoritatea datelor raman indirecte. Dupa teologi, acesta este un pacat "impotriva naturii", ca si coitus interruptus, sodomia si zoofilia. Era, deci, considerata una dintre cele mai grave transgresari sexuale. Se presupunea ca tinerii care se pretau la practicarea sexului solitar isi pierdeau interesul pentru casatorie. Chiar mai rau, daca se casatoreau, acesti tineri erau in stare sa-si intretina viciul in patul conjugal si, deci, sa evite conceperea, asa cum o facuse personajul Onan din Vechiul Testament (Facerea, 38: 6-10). Pentru teologi, masturbarea implica simultan refuzul datoriei conjugale si crima contraceptiei, sub forma de coitus interruptus.
Totusi, autoritatile ecleziastice si opinia publica par sa fi considerat masturbarea solitara un rau mai putin grav. Era singurul pacat "impotriva naturii" care nu se gasea pe lista "cazurilor rezervate" de care putea fi absolvit, data fiind gravitatea lor, exclusiv de episcop. Acest lucru insemna ca orice preot putea absolvi orice enorias din parohie care marturisise practicarea masturbarii, fara a mai fi obligat sa-l deranjeze pe superiorul sau: frecventa actului il banaliza, fara indoiala. In ce priveste literatura, ea aborda subiectul cu un umor dezamagit. In Les Caquets de l'accouchee (Cotcodacelile lauzei, 1622), o mama care isi vizita fata ce tocmai daduse nastere celui de-al saptelea copil exclama exasperata: "Daca as fi stiut ca fata mea avea sa ramana grea atat de repede, as fi lasat-o sa se mangaie pana la douazeci si patru de ani fara sa se marite."
Izolarea adolescentilor in scoli unde accesul celuilalt sex era interzis ii facea pe tineri sa caute placeri compensatorii. Charles Sorel, in prima editie a lucrarii La Vraie Histoire comique de Francion (Adevarata istorie comica a lui Francion, 1622), facea asupra vietii in scolile pariziene o observatie care va fi suprimata in editiile urmatoare: "Cat despre mine, nu eram deloc indragostit de placerea aceea si risipeam inutil o samanta foarte buna, inloc sa o pun intr-un loc unde sa dea roade: nu voiam sa fiu dusmanul doamnelor care ii urasc de moarte pe cei care le priveaza astfel de ceea ce le este datorat."
Din punct de vedere medical, principalul inconvenient al masturbarii era legat de economia fluidelor corporale, al caror echilibru trebuia sa garanteze sanatatea individului. Medicii considerau scurgerea regulata a fluidelor sexuale la adulti, barbati si femei, ca fiind necesara starii de bine: abstinenta genera un exces toxic, nociv. De aici vine contradictia permanenta dintre manualele de spovedanie si tratatele medicale in privinta masturbarii. Din secolul al XV-lea si pana in secolul al XVII-lea, tratatele de teologie si manualele de spovedanie nu au incetat sa dezbata presupusa contradictie dintre nevoia de evacuare a spermei alterate si statute - pentru pastrarea sanatatii sau chiar pentru salvarea vietii individului - si statutul de pacat capital al "polutiei" lascive. Teoria medicala sustinea ca retinerea fluidelor sexuale in exces era pur si simplu de nedorit, fiindca prejudicia sanatatea adultului. Problema era diferita in cazul adolescentilor: practicarea placerilor solitare ii putea lipsi de forta vitala necesara cresterii. Dezvoltarea fizica si mentala putea fi vatamata de inclinatia spre masturbare, rezultatul fiind echivalent cu cel provocat de o munca fizica peste puterile unui tanar. Astfel, medicii si teologii cadeau de acord in privinta adolescentilor. O anumita preocupare pentru masturbare ca pacat specific baietilor a inceput sa transpara in discursul teologic din secolul al XVII-lea. Les Instructions pour les confesseurs du diocese de Chalon-sur-Saone (Instructiunile pentru duhovnicii diocezei Chalon-sur-Saone, Lyon, 1682) pun intrebarea: "Care sunt in prezent pacatele de moarte cele mai obisnuite?", iar raspunsul este: "In cazul tinerilor, este vorba despre gandurile necinstite, pacatele din timiditate si necuratie", adica despre reveriile erotice si masturbarea solitara.
Inceputul secolului al XVIII-lea constituie un moment propice pentru un atac mai virulent impotriva oricarei practici - erotice sau de alta natura - care putea pune in pericol sanatatea si nevinovatia tineretului. La Londra, in 1710, a aparut un pamflet anonim intitulat Onania, or the heinous sin of self-pollution, and all its frightful consequences in both sexes considered, with spiritual and physical advice to those who have already injured themselves by this abominable practice. Aceasta culegere de sfaturi pseudomedicale despre sexualitate, prostitutie si problemele legate de vaduvie nu dadea decat putina atentie masturbarii, cu toate ca aceasta era prezentata in toate formele ei, voluntare si involuntare, de la adolescenta pana la batranete, la femei si la barbati. Scopul principal al acestei brosuri era sa vanda o pudra despre care se presupunea ca vindeca sifilisul. Totusi, faptul ca trata numeroase alte "vicii secrete" ca pe niste patologii vindecabile deschidea perspectiva exploatarii comerciale a acestui gen de literatura alarmista.
Primul tratat medical consacrat in intregime masturbarii a fost L'Onanisme ou Dissertation physique sur les maladies produites par la masturbation (Onanismul sau Disertatie asupra maladiilor produse de masturbare, 1760) de Samuel-Auguste Tissot. Tratatul lui Tissot descria toate simptomele si toate stadiile slabirii fizice datorate viciului solitar. Ca si in cazul celeilalte maladii caracteristice perioadei respective - sifilisul -, declinul celui care se masturba incepea printr-o slabiciune usoara si se termina printr-o prabusire totala a corpului si a spiritului. Ceea ce l-a determinat pe Tissot sa scrie acest tratat a fost spectacolul ingrozitor al decaderii unui tanar ceasornicar, care murise din cauza acestui obicei funest: scopul preventiv se sprijinea pe terorismul medical. Reeditarile si traducerile s-au inmultit: aproximativ douasprezece editii au fost publicate in franceza de-a lungul secolului al XVIII-lea. Masturbarea nu mai era un pacat, era un flagel in mod potential mortal, cu caracter epidemic. In secolul al XIX-lea, acesta avea sa devina obiectul unei paranoia in masa.
Medicul mersese mai departe decat teologul in economia morala a reprimarii sexuale. El inlocuia etosul religios al reprimarii cu o condamnare desacralizata si "stiintifica", refuzand placerea erotica atunci cand ea se indeparta de ecuatia heterosexuala. Nu numai masturbarea, ci si o multime de alte practici sexuale erau incadrate in noua ordine sexuala, omologata de stiinta. Incadrarea sexualitatii in medicina, in secolul al XVIII-lea, legitima placerea erotica drept fenomen "natural", de unde rezulta si promovarea relatiilor heterosexuale ca schimb "natural" si necesar de fluide intre barbati adulti si femei adulte. In acelasi timp, stiinta medicala impunea o cunoastere mai atenta a caracterului "nenatural" al oricarei alte forme de activitate sexuala.
Zoofilia. In aceasta ierarhie a devierilor sexuale in raport cu ordinea "naturala", zoofilia era, fara niciun fel de indoiala, cea mai urata dintre toate crimele atribuite placerilor carnale. Sursele care vorbesc despre practicarea zoofiliei in Europa, din secolul al XV-lea pana in secolul al XVIII-lea, sunt la fel de eclectice si de sporadice precum cele despre masturbare. Lucrarile medievale despre plante si animale, tratatele medicale despre monstri, manualele de spovedanie si arhivele juridice contin informatii eteroclite: ele ne ofera o imagine "problematica" a zoofiliei, compusa din dovezi de acte sexuale cu animale si din referinte imaginare asupra raporturilor dintre oameni si animale.
La inceputul Evului Mediu, zoofilia era comparata cu masturbarea: animalele erau socotite atat de diferite de oameni, incat un raport sexual cu un animal era echivalentul unui raport cu un obiect inanimat. La sfarsitul Evului Mediu, zoofilia a fost asimilata homosexualitatii, ceea ce sporea gravitatea actului si agrava astfel pedeapsa pentru om si pentru animal. Schimbarea atitudinii fata de animale si fata de natura a provocat si o modificare de perceptie asupra naturii pacatului: animalele incepeau sa fie considerate mai apropiate de fiintele umane, iar legislatia impotriva zoofiliei s-a dezvoltat pentru a fixa si a mentine limite bine definite intre oameni si animale.
Spre sfarsitul Evului Mediu si in timpul Renasterii, cand s-a intensificat represiunea in materie de moralitate sexuala publica si privata, zoofilia, ca si homosexualitatea, a devenit obiectul unor masuri mai riguroase. In Venetia secolului al XV-lea, un artizan numit Simon a fost acuzat ca a intretinut raporturi sexuale cu o capra. Departe de a nega aceasta acuzatie, el s-a justificat afirmand ca nu putea avea relatii cu o femeie si ca nu putuse sa se masturbeze (corumpere se) timp de mai bine de trei ani din cauza unui accident. Neputand sa aiba relatii sexuale "normale", el cedase ispitei "anormale" cu o capra. A fost convocata o echipa de medici si de chirurgi pentru a-i examina organele genitale si au fost angajate doua prostituate pentru a vedea daca poate fi "corupt". S-a dovedit capabil de erectie, dar incapabil de ejaculare. Acest verdict medical i-a salvat viata. Incapacitatea lui fizica l-a facut sa capete o sentinta mai clementa decat arderea pe rug: a fost insemnat cu fierul rosu, batut, iar mana dreapta i-a fost amputata. Pedeapsa pentru zoofilie era severa in general: spanzurarea si arderea pe rug pentru ambii parteneri, om si animal.
In ciuda severitatii pedepselor impuse contravenientilor, se pare ca relatiile sexuale dintre oameni si animale erau destul de curente in Europa Vechiului Regim, mai ales in regiunile rurale, conform observatiilor din manualele de spovedanie si rapoartelor intocmite dupa vizitele pastorale.
In lumea rurala, zoofilia era vazuta ca un "joc de baieti" si astfel, ca si masturbarea, era socotita mai putin grava decat desfranarea. Aceasta practica nu era o problema decat atunci cand gusturile dobandite in tinerete se prelungeau la maturitate. Din acest motiv, procesele pentru zoofilie de la tribunale prezentau, aproape fara exceptie, un barbat adult, prins asupra faptului de martori scandalizati. In 1550, agricultorul Jacques Gion a fost vazut sodomizand o vaca. Sanctiunea a fost "exemplara": Gion, lemnul pe care statea ca sa ajunga la tinta lui si chiar vaca au fost toti arsi in piata publica. Animalele citate ca fiind parteneri in acest tip de transgresare sexuala sunt, de obicei, animale domestice de talie mare: magari, catarce, iepe si vaci. Animalele mai mici, cum ar fi caprele si oile, apar mai rar in procese, pentru ca pazirea acestora era incredintata copiilor si femeilor. Omogenitatea relativa a cazurilor prezentate la tribunal este, probabil, datorata faptului ca toleranta experimentarii sexuale era relativ mare in cazul tinerilor, dar nu era valabila in cazul celibatarilor adulti, chiar de conditie umila.
Manualele de spovedanie si rapoartele ramase in urma vizitelor pastorale indicau faptul ca raporturile sexuale cu un animal erau relativ frecvente la tara, mai ales in randul baietilor. Descriindu-i pe enoriasii sai din Sologne, Christophe Sauvageon apropie zoofilia de practicile homosexuale ale tinerilor si adolescentilor. El vede o legatura indirecta intre toleranta fata de experimentul sexual la varsta adolescentei, caracteristica atitudinilor europene, si practicile "deviante". Experienta lui de duhovnic l-a convins de un dezacord ireconciliabil: astfel de practici erau atat de neobisnuite in ochii Bisericii si atat de obisnuite in ochii locuitorilor de la sate, incat credinciosii nu simteau nevoia sa vorbeasca despre asta decat in perioadele din calendarul confesional in care iertarea venea, practic, de la sine.
Corpul, sanatatea si bolile
Vechea viziune despre boala este guvernata de o seama de repere intuitive. In special reprezentarile populare despre corp au avut un rol care a ramas multa vreme semnificativ. Impotriva acestora a trebuit sa lupte teoriile stiintifice, din Renastere pana in secolul al XVIII-lea. Tot impotriva lor a fost revizuita conceptia despre corpul bolnav si, pe un plan mai general, reprezentarea savanta despre corp. Nu ca ar trebui ignorate distantele sociale si culturale. Viziunea despre boala se schimba odata cu mediile: de pilda, in Renastere, melancolia era considerata o tulburare admisibila de catre elita la moda; insa unui om sarac suferind de simptome similare - pe care le putem numi depresii - i s-ar fi reprosat ca e neindemanatic sau ursuz. Si sexul a jucat un rol: manifestarile a ceea ce putea fi numit "isterie" la o femeie din anii 1800 ar fi fost diagnosticate ca fiind "hipocondrie" la fratele ei. In fine, iar acesta nu e un lucru lipsit de importanta, boala este uneori vazuta in mod diferit de catre pacienti, respectiv de catre medicii lor.
Astazi, medicina a asezat cu claritate "boala" in cadrul paradigmelor stiintifice. Intuitiile si credintele au dominat totusi indelung. De unde necesitatea de a studia schimbarile in atitudinea fata de boala si pastrarea sanatatii, precum si necesitatea de a examina teama de boala, strategiile menite sa infrunte durerea si remediile, incercarile de a elucida semnificatiile bolii (personale, morale, religioase). Este important sa se aiba in vedere modul in care aceste atitudini au fost structurate de interese mai largi si de constiinta diferentelor - dintre care cele mai marunte nu sunt diferentele de clasa sociala si de sex - pe parcursul transformarii gandirii traditionale in gandire stiintifica, a culturii orale in cultura scrisa, a viziunilor religioase despre lume in viziuni profane despre lume. Mai trebuie sa ne amintim ca maladiile sunt simultan fenomene biologice obiective si stari, maniere personale de a fi.
Reproducerea reprezenta un alt spatiu de progres in fiziologie. Anterior, se dezbatuse indelung, insa fara rezultat, pentru a se afla cu exactitate in ce mod are loc fertilizarea si care este rolul masculului, respectiv al femelei. Favorizate intre altele de studiile la microscop, teoriile numite ale imbucarii sau ale animalelor microscopice devenisera importante in secolul al XVII-lea. Conform acestora, noul individ e deja complet dezvoltat (in miniatura) intai in fluidul seminal, apoi in uter, inca din timpul conceperii. William Harvey, in schimb, isi acordase increderea si autoritatea unei teorii diferite, ovismul sau epigeneza, ce ii atribuia oului-femela un rol central in nastere si care demonstra, pornind de la experimente efectuate pe cervideele pe care regele Carol I avusese amabilitatea sa i le dea, ca partile apareau in mod gradat in fetusul in dezvoltare. Aceasta dezbatere intre "preformationism" si "epigeneza" a fost activa pana destul de tarziu in secolul al XVIII-lea. (...) Cel mai fin studiu embriologic a fost efectuat de Caspar Friedrich Wolff la Berlin. Theoria generationis (Teoria generarii, 1759) confirma opiniile epigenetice ale lui Harvey aducand dovezi experimentale despre evolutia gradata a partilor fatului. Nici un organ nu-i prezent in ou; organele nu sunt preformate, umflandu-se pur si simplu in volum ca un balon, ci se diferentiaza putin cate putin in oul fertilizat. Lucrarile lui Wolff le anticipeaza pe cele ale marilor embriologisti ai secolului al XIX-lea, precum Karl Ernst Baer, care a descoperit oul mamiferelor (ovulul) in ovar, a explicat natura ovulatiei si a formulat "legea biogenetica" potrivit careia, in dezvoltarea embrionului, caracterele generale apar inaintea caracterelor speciale. In secolul al XIX-lea, embriologia a devenit una dintre disciplinele fundamentale ale biologiei, caci ea explica insasi dezvoltarea.
Corpul inuman
"Pasiunile se dezlantuie si prejudecatile sporesc nemasurat la vederea monstruozitatilor. Pentru naturalistul de astazi, este o mare mirare sa constate cate secole i-au trebuit stiintei pentru a ajunge, in toate domeniile, la acest simplu punct de plecare: observarea impartiala si fidela a unui fapt."
In acesti termeni condenseaza Etienne Wolf, in Stiinta monstrilor, viziunea elaborata de biologia contemporana asupra indelungatei si sumbrei istorii a monstruozitatilor omenesti. Aceasta perceptie se inscrie mai putin intr-o istorie propriu-zisa a monstrilor si mai mult intr-una a stiintei monstrilor: o istorie a teratologiei. Curiozitatea fascinata pe care o suscitau diformitatile corpului, cruzimea tratamentelor ce li se aplicau, spaimele si dezgustul pe care le inspirau, exhibarile care le puneau in scena, formele de comert pe care le prilejuiau, intr-un cuvant, partea aceasta intunecata de sensibilitati si de practici ce invaluiau prezenta monstrilor umani in societatea traditionala tinde sa se estompeze aici in favoarea unei istorii a discursurilor savante.
Monstrul si monstruosul. In orasul vechi, privirea era in alt fel expusa spectacolului diformitatii anatomice decat este astazi. Cand zilnic epidemia si moartea dau tarcoale, stigmatul fizic, rana, malformatia, infirmitatea, familiare si invizibile, fac parte din regimul obisnuit al perceptiilor corpului. Dar, chiar daca pragul de toleranta la imperfectiunile corporale este infinit mai ridicat decat al nostru, sunt numeroase exemplele unei curiozitati fascinate din epoca clasica pentru monstrii umani, atunci cand, iesind din ceea ce este resimtit ca obisnuit, ei apar deodata ca miracole sau minuni, opera divina sau vrajitorie diabolica. De cum se raspandeste vestea unei nasteri monstruoase, poporul alearga, precedand cu putin calestile aristocratice si cohorta savantilor. Foile ocazionale pun mana pe subiect, zvonul sporeste, multimea se inghesuie din ce in ce mai numeroasa, transformand in curand domiciliul unde s-a produs evenimentul in teatru de circumstanta. Monstrul este atunci obiect de spectacol si de comercializare.
Aceasta este experienta monstrului: irezistibila fascinatie care traverseaza intreaga societate, comotia sociala pe care o produce, apoi spectacolul unei catastrofe corporale, experienta unei strangeri de inima, a unei ezitari a privirii, a vorbirii blocate. Acesta este monstrul: o prezenta neasteptata, o exhibare neprevazuta, o tulburare perceptiva intensa, o suspendare tremurata a privirii si a limbajului, ceva ireprezentabil.
Fragment din vol. 1 al Istoriei corpului, de Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello, in curs de aparitie la Editura ART. Traducere din limba franceza de Muguras Constantinescu, Simona Manolache, Gina Puica, Giuliano Sfichi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
