M-am încris la doctorat foarte târziu (aveam deja 47 de ani) din trei motive. Primul era acela de a-i face, în sfârşit, pe plac bătrânului meu tată, care toată viaţa a dorit să mă vadă doctor, aşa cum fusese el în ştiinţe juridice. Zicea, pe bună dreptate: "Cum, mă? Tu ai atâtea cărţi publicate, ştii atâtea lucruri şi nu eşti doctor... Nu se poate!" Al doilea motiv au fost cei 15% la salariu pe care urma să-i primesc automat după confirmarea titlului de către Ministerul Educaţiei, ceea ce nu era chiar de lepădat. Aveam însă "să profit" de cele 15% doar câteva luni, atât cât am mai rămas ofţer activ după susţinerea tezei de doctorat în ianuarie 2008. În fine, mi-am zis eu, de fapt doctoratul urma să-mi prilejuiască o nouă carte despre propagandă, de data aceasta scrisă într-un stil mai doct decât cele precedente, ceea ce era o provocare acceptabilă. Reuşisem să obţin acceptul poate singurului conducător de doctorat din armată din acea vreme, colonelul Constantin Hlihor, cu care puteam avea un dialog intelectual, fără dogme, locuri comune şi vorbe goale de care mi se păreau doldora aproape toţi ceilalţi aşa-zişi profesori din Universitatea Naţională de Apărare, cunoscută drept Academia militară. Desigur, se poate identifica cu uşurinţă în opţiunea mea pentru un doctorat la Academia militară şi nu la Universitatea Bucureşti, de exemplu, o anumită doza de comoditate în raport cu servituţile job-ului meu de ofiţer activ (cu program zilnic şi sarcini în consecinţă), care îmi era asigurată pe durata celor trei ani, însemnând o anumită înţelegere din partea şefilor, ceea ce nu prea ar fi funcţionat în cazul unui doctorat civil, privit ca o problemă strict personală fără nici o legătură cu armata.
În 2005, când m-am înscris la doctorat în UNAp aveam într-adevăr o impresie foarte proastă despre această instituţie, pe care cei doi ani şi ceva petrecuţi în acea clădire maiestuoasă pe dinafară nu mi-am schimbat-o aproape deloc. Încă din anii 90, când eram redactor în Pro Patria sau Observatorul militar, şi eram trimis să fac câte un reportăjel la vreun doctorat de general mai răsărit sau la vreun simpozion sau conferinţă, rămâneam perplex câtă vorbă multă fără niciun fel de conţinut se vehicula cu pretenţia de a fi mare înţelepciune, câtă infatuare şi ostentaţie găunoasă afişau acei profesori generali, care în pofida titlurilor lor nesfârşite (gen prof. univ, dr. general....) era evident că se aflau cu decenii în urma actualităţii fenomenului militar contemporan: nu ştiau limba engleză, sau abia o îngânau (şi în consecinţă nu aveau cum să aibă acces la literatura militară de actualitate), nu fuseseră în misiuni internaţionale sau la cursuri serioase în străinătate şi nici prin unităţile rărite şi subţiate de reformă ale armatei române nu prea trecuseră. Desigur, am cunoscut şi notabile dar singulare excepţii, precum tânărul ardelean filozof, tobă de carte şi îndărătnic în seriozitatea muncii sale Ioan Deac: era atunci doar conferenţiar, cu gradul de locotenent-colonel, dar nivelul lui era mult, foarte mult deasupra generalilor. Prin 2005 sau 2006, am fost şocat să descopăr o carte a unui astfel de corifeu universitar despre operaţiile informaţionale - INFO OPS (concept relativ nou teoretizat şi dezvoltat de armată americană începând de la mijlocul anilor 90 şi preluat de majoritatea armatelor din NATO) care avea o bibliografie de doar o pagină ce începea cu Constituţia, continua cu Strategia de securitate naţională şi avea în centru cărţile unui fost politruc de frunte din Consiliul Politic Superior al Armatei, ce încerca disperat să supravieţuiască academic după 1990, Gheorghe Arădăvoaice, lipsind orice titlu sau autor din bogata literatură documentară anglo-americană. În UNAp era însă considerat "tăticul" INFO-OPS şi a fost promovat - la fel ca şi alţii - tocmai datorită incompetenţei sale. A avut însă bunul simţ să nu deschidă subiectul în prezenţa mea, ştiind că eu fusesem pe o funcţie de comandă în secţia de operaţii informaţionale a comandamentului KFOR din Priştina. Mai puţin bun simţ a avut cel ce mi-a fost şef o perioadă, Ioan Aurel Stanciu, considerat de unii militari drept unul dintre cei mai proşti şi obedienţi generali de aviaţie, şi care m-a pus să-i prezint cartea (care era teza lui de doctorat pusă între coperţi fără niciun fel proces editorial de redactare la o tipografie militară, ce putea - cum oare? - da ISBN) cu doar zece minute înainte de începerea lansării la Cercul Militar Naţional în faţa întregului personal al Direcţiei operaţii din SMG, adică colegii mei de serviciu: am improvizat cât am putut, apelând la sintagmele şi clişeele de circumstanţă ale limbii cazone, dar aproape m-am blocat atunci când, încercând să citesc un paragraf ochit în grabă, mi-am dat seama că acesta era defect din punct de vedere sintactic şi... logic. A fost şi acel moment unul din argumentele (nu singurul) pentru care am hotărât în toamna acelui an să trec în rezervă.
Domeniul în care instituţia UNAp prin doctoranzii sau cadrele universitare ale acesteia excelau, fiind cred imbatabili, era cel al hârtiilor procedurale acoperitoare pentru toate nulităţile pe care le produceau: dosarele de admitere sau de susţinere a tezelor doctoranzilor erau întocmite conform ultimei virgule din regulamentele şi cerinţele Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, la fel şi dosarele dovedind îndeplinirea condiţiilor şi cerinţelor pentru acordarea gradelor universitare, editura şi celelalte publicaţii ale UNAp aveau o cotă certificată academic imbatabilă, în ciuda imenselor stocuri de maculatură militară produsă şi achiziţionată de studenţii ce trebuiau să respecte "biblia" scrisă de "dom' general" sau "dom' colonel". Pe timpul doctoranturii mele, am parcurs conştiincios şi cuminte toate aceste formalităţi de care nu încetam să mă minunez, adesea exasperat, în sinea mea; am ascultat şi participat ca un colonel disciplinat ce părea a fi la câteva sesiuni de comunicări ştiinţifice internaţionale, impecabil organizate, dar la care pe participanţi (masteranzi şi doctoranzi) nu-i interesa decât să aibă lucrarea publicată fie doar şi pe un CD, dar cu ISBN; am participat - iniţial cu emoţii, apoi doar cu amuzament - la examenele şi susţinerile de referate prevăzute în programa doctorală, la care trebuia doar să rosteşti nişte cuvinte din domeniu, chiar dacă acestea nu aveau nici un înţeles, pentru că oricum nimeni nu le urmărea, deşi comisia avea un aer foarte exigent; în fine, m-am străduit să citesc cât am putut de mult din cărţile de teorie militară în speranţa - dovedită deşartă - de a înţelege ceva din marile secrete ale ştiinţei sau artei militare ("înţelepţii militari" preferând să nu decidă asupra caracterului de "artă" sau de "ştiinţă" a chestiunilor militare).
În aceste condiţii, cunoscute doar de cei ce au avut acces în măruntaiele instituţiei ca parte sau implant temporar al acesteia, devin perfect explicabile şi fireşti abuzuri academice şi crase imposturi universitare precum doctoratul fostului secretar general al MApN Georgeta Gavrilă ale cărei gafe, truisme, agramatisme, confuzii şi erori au fost "conduse ştiinţific" de un alt mare şi infatuat fals "intelectual" al armatei, amiralul Gheorghe Marin, şef al SMG din acea vreme (scandalul fiind făcut public de colonelul Costinel Petrache în 2010) sau belşugul de titluri universitare şi grade militare obţinute toate la "excepţional". În aceste condiţii, se explică de ce armata română are cel mai mare număr de doctori în ştiinţe militare (aproape nu mai este niciun general şi foarte puţini colonei fără acest titlu) dintre toate armatele ţărilor membre NATO. Molima doctoratelor în armată, foarte extinsă printre generali şi colonei, cred că provine din imensele frustrări interioare ale celor ajunşi cumva pe o nemeritată treaptă ierarhică a cărei înălţime îi ameţeşte datorită golului interior, devenit evident prin contrast cu aparenţele mediului şi exigenţele unui orgoliu nemăsurat. Epidemia doctoratelor "de orgoliu" sau "de CV" s-a extins în anii 2000 şi în rândul la fel de găunoasei intelectual clase politice mioritice, care, aflând de "facilităţile" oferite de UNAp, s-a bulucit să-şi dea un inutil doctorat în "apărare şi securitate naţională", deşi vocaţia recunoscută a respectivului/respectivei era turismul sau... afacerile. Scandalurile politice din 2012 de plagiat ale tezelor de doctorat sau ale altor scrieri cu pretenţii academice ale unor politicieni cred că reprezintă pentru aproape toţi cei ce au trecut prin UNAp recunoaşterea unei stări de fapt generalizate în învăţământul românesc universitar care explică elocvent foarte slabele sale performanţe.
În ceea ce mă priveşte, la susţinerea tezei de doctorat intitulată "Propagandă şi operaţii informaţionale în crizele şi conflictele post Război rece" (publicată tot în 2008 sub mai omenosul titlu de "Noile haine ale propagandei" la editura Paralela 45) am încercat să fac un spectacol care să-mi placă în primul rând mie: am pus la intrarea în amfiteatru un CD autoderulant cu marşuri şi cântece de propagandă comuniste şi naziste, am lipit de coloanele printre care se servea cafeaua la pauză reproduceri format A4 ale cărţilor mele poştale de propagandă din vremuri de război şi am pregătit o prezentare în Power Point convingătoare nu doar prin imagini ci mai ales prin afirmaţii şi cuvinte-cheie răzbătătoare. Am fost foarte plăcut suprins să constat că doi dintre referenţi - exact cei despre care a căror existenţă nu ştiusem până atunci, respectiv venerabilul profesor Ion Ciupercă de la Iaşi şi tânărul profesor Remus Pricopie (pe atunci era şi secretar de stat) - chiar îmi citiseră cu atenţie teza (printre referenţii UNAp existând practica încasării banilor aferenţi, dar fără a citi teza, referatul fiind dat spre redactare conform unui şablon către un subordonat) şi s-au referit la ea în mod concret atunci când au lăudat-o. În final am obţinut titlul de doctor cu menţiunea Magna Cum Laude, datorită nu atât cărţilor de autor în domeniu ce le aveam publicate la Nemira, ci pentru că aveam două cărţi publicate în Statele Unite la o editură de prestigiu academic recunoscut, Scarecrow Press. Îmi place şi acum să cred că cei ce au umplut până la refuz amfiteatrul Nicolae Iorga al UNAp pe data de 24 ianuarie 2008 au venit atraşi mai ales de curiozitatea trezită de un colonel atipic care obişnuia să zică lucruri neobişnuite în lumea militară şi nu pentru tradiţionala paranghelie aferentă oricărui doctorat civil sau militar şi care s-a ţinut în condiţii optime într-o sală special amenajată a UNAp.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
