A ţine un jurnal, a cânta la un instrument şi a vorbi o limbăstrăină erau obligatorii in educaţia copiilor din prima jumătate asecolului al XX-lea şi in România. De cântat nu m-am apucatniciodată pentru că părinţii şi-au dat repede seama că sunt afon,am invăţat franceza la şcoală, după ce prinsesem in clasa a V-a unan de rusă obligatorie, iar de ţinut jurnale am ţinut şi eu ca totadolescentul, iar mai târziu ca tot scriitorul care vrea să serăzbune pe omenire. Toate au sfârşit la coşul de gunoi, rupte inbucăţi fără nicio remuşcare la momentul respectiv, dar rememoratecu multă nostalgie acum.
Vara primei mele vacanţe de licean a făcut să descoper că suntfrământat de probleme existenţiale. Motoraşul care fusese inmişcare şi care ţinea in funcţie mecanismul era, bineinţeles, unullivresc: descoperisem poezia lui Nichita Stănescu şi Biblia.Amândouă mi-au fost cărţi de căpătâi in acea vară, iar influenţalor - covârşitoare, devastatoare, aş zice.
Aşa că am inceput un nou jurnal. Liricesc, poeticesc siepistolar. Pentru ca trimiteam producţiile mele unei fete, cu un anmai mică, evident cu gândul, mărturisit abia acum, să oimpresionez, ce mai, să o cuceresc pentru ceea ce mi se părea căsunt: poetul neinţeles, angoasat şi preocupat de mari probleme alevieţii.
Cred că Titina a avut umorul de a da din umeri la aşa misive şide a nu păstra singurele mele producţii lirice scrise vreodată.Cred că a făcut asta pentru că a devenit o foarte apreciatăingineră de automobile!
Jurnalul, cel la care scriam in acea vară petrecută in satulbunicilor, conţinea, din câte imi amintesc, şi chestiuni mai aşa,mai omeneşti, de care, probabil, când m-am intors acasă, m-am camjenat. Nu aş fi vrut ca un ochi străin şi cârcotaş să imifrunzărească viaţa mea neştiută! Aşa că, la inceputul toamnei,impărtăşi şi el cruda soartă a celor de dinaintea sa: rupt şi datspre nemuritoare uitare coşului de gunoi.
Iar cu Titina, lucrurile aveau să evolueze mai puţin livresc,dar nu ştiu dacă şi mai puţin poetic, pentru că inocenţa pare a ficea mai poetică dintre stări: intâlnindu-ne noi doi intâmplător,dar nu chiar nevinovat nici dinspre partea ei, mi-a spus că in varaaia reuşise şi ea la liceu şi că, drept răsplată, mama-sa ii dădeavoie să fie adusă seara acasă (ăia mici din liceu invăţaudupă-amiaza) de un băiat. Doar atâta mi-a spus, iar eu am inţelescă sunt alesul care să o aştepte seara la capătul tramvaiului 21 şisă-i ducă servieta până acasă, povestind amândoi lucruri atât degrozave şi de personale, cum ar fi ce-a mai făcut fiecare laşcoală.
Apoi, nu am mai avut nicio tentativă de a ţine jurnal până spreanul 2000. Scriindu-l pe computer era ca şi cum ar fi fost destinatpublicării, or eu nu văd de ce aş scrie ceva care să pară intim,profund personal, destinat doar unui singur cititor - asta cred eucă e jurnalul -, cu gândul meschin, de fapt, de a-l publica.
Publicarea jurnalelor e un fapt de istorie literară, debiografism literar, cu condiţia ca ele să fie postume. A publicajurnalul in timpul vieţii este un nonsens. Cred că, in lipsa uneisoluţii mai creatoare, autorii apelează la o asemenea construcţie,păcălind şi păcălindu-se: jurnalele publicate in timpul vieţii maimult ascund decât devoalează ceva din viaţa reală a unui autor!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
