In materie de reuniuni teatrale, atat in Romania cat si in lumea larga exista doua modele posibile: festivalurile stahanoviste, unde ai de vazut zilnic opt spectacole in sase "locatii" aflate, de regula, la trei kilometri una de alta, plus patru "manifestari adiacente" (colocvii, lansari de carte etc.), si festivalurile calme, unde gazdele iti ofera o reprezentatie-doua pe zi, lasandu-te, in restul timpului, sa-ti tragi sufletul, sa vizitezi orasul si sa te dumiresti, in general, despre ce e vorba acolo. Care credeti ca sunt cele mai placute?
Nu doar de dragul paradoxului, pe limba mea raspunsul suna: cele cu spectacole bune. Ceea ce imi doresc eu, una, de la o suita de spectacole este sa contina "exponate" interesante. Nu neaparat perfecte. Obligatoriu ne-plictisitoare, ne-ifosative, ne-fuserite. Inventive. Inteligente. Sensibile. Spirituale. Surprinzatoare. Toate astea la un loc. Daca majoritatea sunt asa, festivalul este, din punctul meu de vedere, o reusita. Daca nu, nu - si degeaba produc organizatorii cifre, procente si referinte ditirambice.
Prima editie a Festivalului de Teatru din Sud-Estul Europei, subintitulat "Aspecte ale dramaturgiei antice" si desfasurat la Salonic, a programat, pe parcursul unei luni intregi (14 iunie-13 iulie), opt spectacole. Nu e o greseala: in treizeci de zile, spectatorilor li s-au aratat doar opt spectacole - programat fiecare, cum e si normal pentru o metropola avand cam un milion de locuitori, in minimum doua reprezentatii (uneori, in localitati diferite, cum a fost cazul unei Medeea albaneze, jucata nu doar la Salonic, ci si la Kavala). Si asta nu pentru ca organizatorii - Teatrul National al Greciei de Nord - nu "dispunea" de suficiente spatii, celor doua sali de circa sase sute de locuri adaugandu-li-se un amfiteatru in aer liber, amplasat pe o colina cu superba vedere asupra Salonicului si putand "inghiti" minimum trei mii de spectatori, ci pentru ca ideea principala a festivalului este aceea a oricarei manifestari culturale dintr-o lume concomitent pragmatica si dedicata obiectivelor stimabile - adica lumea de astazi: sa atragi cat mai multi vizitatori printr-o oferta de cat mai buna calitate. Asa incat cei ce au venit special pentru festival au putut cutreiera temeinic si orasul - unde, de-altminteri, s-a desfasurat atat binecunoscutul festival international de film, cat si editia din acest an a prestigiosului Premio Europa per il Teatro -, conditie suficienta pentru a-si dori sa revina aici oricand, cu treaba sau fara. In schimb, Nikitas Tsakiroglu, directorul artistic al teatrului macedonean si "capul" festivalului, a dotat reuniunea cu un program solid, imbinand unitatea si diversitatea, respectul traditiei si provocarea, un program curajos, original, in care piesa antica citita in cheie moderna a stat alaturi de glosa actuala pe teme stravechi. Astfel, prima reprezentatie pe care am vazut-o a fost Oedip la Corinth de Ivo Svetina, cu Teatrul National Sloven de Drama din Ljubljana, in regia lui Ivica Buljan. Textul, uzand de un limbaj in acelasi timp violent si intens poetic (toate spectacolele erau supratitrate in greaca si engleza), imagineaza un fel de prolog al celebrei tragedii sofocliene: adolescentul Oedip, aflat in palatul parintilor sai adoptivi, isi alege destinul funest dupa consultarea Oracolului. Cu totul neobisnuit mi s-a parut spectacolul, care amesteca declamatia cu dansul, acrobatia si cantul - impecabila, sub toate aspectele, "prestatia" actorilor, dintre care i-am retinut pe Marko Mandic (Polybios) si Polona Vetrih (Pythia) -, amestecand, de asemenea, momente intens dramatice cu episoade facil-socante (precum denudarea unui interpret in mijlocul salii, printre spectatori), un colorit aproape tipator al scenografiei cu o muzica de nuante fine s.a.m.d. In totul, o montare voit iritanta, dar deloc lipsita de adancime si, intr-un fel ciudat, de lirism. (Tot re-lecturi ale textelor antice au propus, inainte sa ajung eu la Salonic, Teatrul Turc de Stat din Ankara, cu Sacrificiul de Gungor Dilmen, in regia si coregrafia lui Ayse Emel Mesci, transpunand povestea Medeei in Turcia contemporana, unde, in ciuda Codului Civil, religia permite barbatului sa aiba mai multe sotii, si productia BITEF-ului sarb intitulata Patria mea - Sapte vise, pe motive din tragedii de Eschil si Sofocle, scenariul, regia si scenografia: Nikita Milivojevic.) La randul sau socant, dar in alt fel, a fost spectacolul teatrului budapestan "Katona Jozsef" cu Medeea de Euripide, in regia lui Gabor Zsambeki, cu o superba Andrea Fullajt?r in rolul titular si cu Gabor Mate in Iason; socant prin simplitate si forta, prin imaginea plastica de extraordinar efect - scena e un fel de maidan acoperit cu pietroaie albicioase, ascutite si zuruitoare, pe care o caroserie ruginita (in care se va petrece si uciderea copiilor) si un stalp de telegraf trimitandu-si firele spre nicaieri il transforma intr-o tara a nimanui, pustie si cruda - si prin subtilitatea ideilor regizorale (Corul e redus la trei componente, fiecare fiind individualizata prin raportare la eroina principala). A fost, pentru mine, evenimentul festivalului. Medeea euripidiana i-a inspirat si pe artistii companiei Atelier 31 din Tirana, un teatru tanar (infiintat in 2000) dar ambitios, care, in regia atenta a lui Mikel Kalemi si scenografia ingenioasa a lui Genc Shkodrani (imaginand o structura de forma unui vartej de apa, in culoarea sangelui), a dat tragediei o dimensiune preponderent corala; recitarea corecta, dar lipsita de emotie (personal, am apreciat cel mai mult monologul Mesagerului, interpretat de Saimir Braho) a mentinut insa spectacolul in zona experimentului formal. (Si tot cu Medeea - in regia grecului Yannis Paraskevopoulos, cu Cerasela Iosifescu si Sorin Leoveanu - a venit la Salonic si Teatrul National din Craiova, obtinand, din cate am aflat, un succes substantial.) Daca "zona" tragediei (care avea sa fie completata de Ifigenia in Taurida de Euripide, cu Organizatia Teatrala din Cipru, in regia lui Yannis Margaritis) a fost, astfel, generos ilustrata, comedia antica i-a tentat doar pe reprezentantii gazdelor, care, cu o versiune actualizata si muzicalizata a Lysistratei de Aristofan (regia: Yannis Iordanidis), au dezlantuit uralele unui public amuzat de numeroasele replici licentioase dar nicio clipa vulgare si incantat de avalansa de gaselnite hazoase, ca si de verva actorilor. Concluzia? La Salonic, am participat la un bun festival calm. Adica, extrem de placut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
