Le dernier monde (Ultima lume) este ultima carte a doamnei Celine Minard (dupa R - 2004 - si Manadologia - 2005), o absolventa de filosofie nascuta in 1969.
Pornind de la titlul ei (unul care va deveni cu siguranta semnul unui best-seller de referinta), presa culturala franceza a facut numeroase si izbutite jocuri de cuvinte (mult mai cu haz decat balbaiala din randurile noastre liminare): "cea mai buna dintre ultimele lumi posibile", "la sfarsitul sfarsitului a fost cuvantul" (asta nu intamplator, pentru ca unul dintre personajele imaginate de singurul personaj real din carte spune limpede: "Lumea nu exista in afara limbajului, nu exista fapte brute") sau, in fine, Ultimul om, adica un titlu sterpelit, cu intentii comparatistice, din bibliografia lui Margaret Atwood.
Reducand-o la fapte, si fara sa tinem seama de limbaj, cartea lui Celine Minard este un SF. Senzatie intarita si de exordiul volumului, care descrie, intr-o amanuntime cat se poate de tehnica, lunecarea prin spatiul circumterestru a unei navete spatiale. Or, ce poate fi mai SF decat intalnirea prelunga cu o masinarie spatiala? Revenind apoi la fapte, iata pe scurt subiectul cartii: Cosmonautul Jaume Roiq Stevens indeplineste diverse misiuni intr-o statie spatiala aflata pe orbita in jurul Pamantului, cand, deodata, i se ordona de la baza evacuarea, din pricina unui asa-zis incendiu. Structural insubordonat, Jaume refuza sa-si ia talpasita, asa ca ramane la bord timp de cateva luni si observa niste stranii fenomene (rezumate, in loc de sinopsis, chiar pe coperta cartii): "Cand vremea e buna, vad Moscova, Istanbulul si Djakarta teribil de limpede. Apoi Parisul si Tianjinul rasar usor. Pana si orase ca Tokio sau Bombay si-au diminuat bula de caldura si de bioxid de carbon...". Desi un asemenea peisaj edenic ar fi putut sa-l impinga la o nesfarsita contemplatie, Jaume intra in alerta in momentul in care se izbeste de tacerea incapatanata a comunicatiilor radio. Atunci cand se reintoarce la baza, il asteapta o avalansa de surprize: Florida pare parasita de toti locuitorii, iar pe strazi se afla munti de haine abandonate, de ca si cum tocmai ar fi avut loc o inexplicabila catastrofa. Cu toate acestea, nu se poate spune ca pe Pamant nu mai e nicio suflare. Nu de alta, dar animalele umbla care incotro, de parca si-ar fi capatat in sfarsit libertatea. Jaume Roiq Stevens trebuie sa se consoleze cu gandul ca specia umana a disparut, asa ca poorneste intr-o calatorie a disperarii, de dimensiuni planetare, pornind din pustiurile Asiei centrale pana in China, trecand prin India, Alto Parana si Africa. O calatorie exotica si ravasitor schizofrenica, dar care nu traieste din exotismul faptelor (care practic nu conteaza in economia cartii), cat din dedublarile si din excursurile de arheologie culturala pe care acest Odiseu modern le intreprinde in fiecare etapa a calatoriei sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
