Laura Covaci: autoportret cu gheata in obraji

"Viata si opera", cum se spune indeobste, Laurei Covaci nu intra in malaxorul de mitologii rapid manjabile. Deci "Reader's Digest" sa-si ia gandul. Altfel spus, tocmai pentru ca somnul naratiunii naste monstri, isi refuza inregimentarea in paradigma otioasa a originalitatii cu orice pret. Si isi tese singura, cu rabdare olimpian-penelopiana, structura reticulara a blocului de gheata impanat cu povesti spuse doar pe jumatate. Restul - niciodata.

Ivita intr-un mediu propice germinatiei mintii, cu parinti traitori de adevarate epopei in viata literara a anilor '70-'90, crescuta printre artisti boemi, poeti iconoclasti, visatori netamaduiti, avangardisti conspirativi, negustori de manevre si, bineinteles, toti guralivi de vodca, Laura a avut privilegiul de a se agata cu manutele, inca de mica, de poalele anteriului bunului prieten al familiei Covaci, Nichita Stanescu. De la care a deprins gustul pentru glaciatiunea de intretinere, candoarea jemanfisista, limpiditatea apolinica, dezinvoltura in fata neantului, iubirea pentru aporia parsiva si, bineinteles, ruptura severa cu confortul logic. Pentru Laura, acum, ca artista care si-a gasit in sfarsit maturitatea, ca si, altadata, la Nichita, totul e posibil. Pentru ca nu exista poate sau nu se poate. Ci numai sigur. Fara insa ca, paradoxal, dilemele sa nu-si faca de cap la tot pasul, deambulatoriu.

Pe strada Theodor Aman din Bucuresti, in aripa unei case de familie, veche, boiereasca, pogorata parca din descrierea lui Calinescu cu care incepe Enigma Otiliei ("Aaaaiiiici nuuu loocuuiesste niiimeni!" - parca-l auzim pe zaharisitul de Costache Giurgiuveanu!), la adapost de arsita strazii, ca o recompensa, aidoma unei lingurite de serbet intr-un pahar cu apa rece, se gaseste atelierul artistei Laura Covaci. Dupa ce strabati o curte umeda, cu iz aproape tenebros, imbibata de clorofila ancestrala, urci cele cateva trepte de piatra (pe care, in caz ca te ratacesti, a crescut intr-o parte si-n alta o pecingine de muschi ce arata regulamentar nordul!). Si patrunzi in hol. Lung, rece, intunecos, auster, uscat. Ca trecerea lui Iona prin pantecul chitului. Amintiri subtiri. Usi multe, de-o parte si de alta, inalte. Vopsite intr-o culoare ce nu-si mai tine rangul. Tavanul isi aproximeaza cu nonsalanta tencuiala. In fund de tot, o oglinda uriasa, piesa de mobilier istoric, in fata careia vietuieste harait un patefon. Combinatia te atrage cu vraji. Intr-adevar, in dreapta se afla usa miraculoasa. Sub ea, o geana de lumina alba. Mister.

In faimoasa lui lucrare Morfologia basmului, Vladimir Propp vorbeste despre una dintre rigorile formale ce asigura cadenta oricarei feerii din lumea asta. Functia numarul doi, interdictia, fara de care povestea nu merge mai departe. Cade-n nas, ca bobocii. ("Iar acea usa, dragul tatii, sa n-o deschizi niciodata!"). Urmata, fireste, fiindca altminteri nu se poate, de numarul trei, incalcarea acestei interdictii. Feciorul de imparat face pe dracu'-n patru si gaseste cheia (ascunsa probabil sub pres, ca sa dea totusi de ea, fiindca, altfel, naratiunea isi da sufletul!). Apoi, descuie usa. Deschisa, de aici incolo incep toate necazurile. Belelele. Care, pentru a fi stinse spre linistea noastra, au nevoie mai departe de o actiune reparatorie, realizata printr-o aventura eroica. A pustiului.

Odata insa deschisa usa atelierului Laurei, se dezlantuie nu iadul, ci paradisul. Un univers uluitor, ce te devasteaza. E basmul eminamente pozitiv ce ar fi facut inutile toate stradaniile lui nea Volodea (care, astfel, s-ar fi putut ocupa linistit de cu totul altceva). Plutesc aici, inauntru, sistole carnavalesti obosite, obsesia pentru vetust stenic si arhaic durabil, deopotriva cu un parfum greu de bric-ˆ-brac, ca intr-un univers anaerob ce traieste numai prin fanare. Si se nutreste numai cu resturile trecutului pe care s-a pus mare pret. Incaperea aceasta respira - chiar si prin fisurile ei naturale, degajate, nonconformiste, din pereti - un aer de tacere onctuoasa in fata devalmasiei timpului.

Un bazar bizar de Bizant, in care poti intalni absolut orice nu te astepti sau te astepti mai putin ("Fiti pregatiti in permanenta sa fiti luati prin surprindere!" - ne sfatuia Andrei Plesu, referindu-se, bineinteles, la viata din afara acestei incaperi). Altfel spus, daca ai scotoci aceasta camera (ceea ce, in mod sigur, ti-ar lua cam o vecie si jumatate) si ai da peste orice, nu stiu, o copie a textului decriptat de Champollion, schita desenelor presupus extraterestre din Nazca, un exemplar de peste-spada uscat din colectia lui Hemingway, jungherul lui Jack The Ripper, un rest din unghia de la degetul mic al lui Galileo, ciorna "Regulamentelor Organice" din 1831 redactata la Adrianopol sau, poate chiar, normal impaiate, cuvintele lui Neil Armstrong din 11 iulie 1969, acelea cu "pasul urias pentru omenire", nu te-ai mira defel. N-ai avea nici un fel de vertij cognitiv sau de greata epistemica. In preajma Laurei, totul este perfect si supraomeneste posibil. De aceea, poti gasi acolo orice, pentru ca lucrurile sunt, pure si simple, numai ale ei. Asumare clara. Fiindca artista nu relationeaza deloc cu mediul din afara. Cauza? Metabolismul ei este tot timpul intra-. Ea n-are treaba decat cu ea insasi. Nu se scotoceste decat pe sine. Si infloreste cu maximum de eficienta numai prin fertilizare "in glaciem". In timp ce, ecrasant-dominator (aidoma celebrei "La Geante" a lui Rene Magritte), ca o odalisca fierbinte, de carpeta, dar cu broboane de gheata pe obraji, autoarea adasta armonic undeva in golful endorfinic al marii sale interioare.

Mai ales cotropita de lumina de afara, Laura, cu tot ce are ea in preajma, se suprapune propriei sale imagini. Isi face pe plac siesi. Un piedestal cu trei trepte, pe care se urca pentru a-si aduce imensul aproape de ochi, atunci cand picteaza tablourile de dimensiuni nefiresti. In spate, sprijinit de glasvand, un tablou, aflat in lucru, acoperit pudic cu un cearceaf, ma tenteaza, dar... ("Nu pot sa te las sa te uiti!... Am pus leucoplast pe gaura cheii la usa de la baie!"). Langa el, masa de lucru, cu zeci de borcane de vopsea, apoi un mic sevalet, cu un carton alb pe el, curat. Dispretuit. Imediat, pe o strana ingusta, innegrita de timp, un ceaslov. Apoi, usile. In stanga, pe perete, doua tablouri mici, de iarmaroc. E numai inceputul. Agatate de toc, o sacosa mare de panza neagra, o poseta sic, old fashion, o umbrela de copil si o palarie neagra cu boruri largi. Mai departe, lipit pe usa, afisul expozitiei sale de la Paris (3 novembre - 10 decembre 2005). Alaturi, pe perete, se dezlantuie targul, sapte sau opt tablouase aiurite si naive, pe lemn, de un kitsch induiosator, achizitionate nu chiar pe nimic dintr-un balci de la periferie. Crocante. Gingase. Induiosatoare. Le privesti zambind concesiv, ca si cum ai mangaia pe cap un avorton. Apoi, pe tot peretele, o mobila grea cu vitrine in care se gasesc droaie de papusi, claie peste gramada, balerine de alabastru, fotografii de familie, zane de ceramica, pesti de sticla. In general, menajeria ce infrmuseta televizoarele Snagov in timpul marii plictiseli comuniste. Sau rafturi cu sute de carti si albume care galgaie, dau pe dinafara, precum si alte sute de obiecte mici, marunte, detalii insignifiante, obositoare, ametitoare (precum un umeras pe care scrie "Magasin General - Bucuresci"). Deasupra, un corset medical piept-spate, luat tot din obor, in care, hoata ca orice artist, Laura a infipt o seringa mare. Apoi un manechin calapod pentru croitorie si biroul urias asezat intre cele doua ferestre, cu scaunul de rigoare. Pe pervaz, obsesiile. Trei papusi de guma ce incaleca un peste, un craniu cu casti audio, set complet de pipa, tutun, accesorii, o papusa mare tatuata sibilinic. Intre ele, pe perete, un nud involt si sigur, in carbune, semnat Apostu. Sub al doilea geam, un fotoliu bolnav de psoriazis. In fine, revenind la biroul stil, de lemn masiv in care noaptea canta carii varii serenade, descopar sub el alta rezervatie de papusi. Deasupra, pe el, se afla o planseta si un album deschis, precum si alte auxiliare. Printre ele, scrumiera, pahare, precum si necesara sticla de vodca Absolut, scoasa chiar atunci din "frigo", brumarie "ca caciula lui Nechifor Lipan". Imi intoarce cu fata doua dintre tablourile uriase impachetate spre a fi trimise destinatarilor. Uluitor. Nefiresc. Resimt aproape un sentiment de stanjeneala. Ca sa ne revenim, se pune muzica. Frantuzeasca.

Pictura Laurei Covaci, bantuita de copii nenascuti si cupluri translucide precum miriapozii de pestera, ce zburatacesc impreunati ca monstrii printre androizi cosmici, insecte uriase, crisalide terifiante si jocuri sexuale ciudate, are acea doza de impuritanism sanatos ce face foarte bine la lingurica estetica a oricarui insetat decent de absolut (fara majuscula). Si, tocmai ca sa nu ne fie de grija, ea poseda certificate de buna crestere, nebuimaceala si ascensiune spre celebritate, semnate de instante din Atlanta, New York, Paris, Bucuresti. Si de aiurea. De oriunde. De fapt, de pe orice taram in care Dumnezeu, aburcat pe cocoasa infinitului, ne mai face cateodata, ipocrit, cu ochiul.

M-am intrebat: De ce? Si am aflat. Tot ceea ce picteaza Laura Covaci este un imens autoportret. Chiar daca gheata interioara ii frige obrajii. Insa fara sa-i fi topit, ca pe o lumanare, pensula.

 

 

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels