Ma plimb alene pe strazile unui oras african, inundat de un soare albicios si rotund, cu privirea sedusa de tufele viguroase de leandri infloriti. Rosii, albi, roz...
Eram copil, cu mult inainte de a incepe scoala, in Islazul fabulos si mitic, rasarit in apropierea celei mai senzuale imbratisari a apelor scapate din stransoarea violenta a stancilor. Cautam necuprinsul si cel mai adesea il gaseam in preajma vecinei pe care toti satenii o respectau cu smerenie. Ii spuneam "muma", ca si ceilalti de pe ulita cu uluci strambe, si bunatatea ei de batrana domoala si stiutoare de basme ne invaluia intr-o caldura dulceaga. De cum deschideam ochii, fugeam la scaunul din lemn cariat de ani pentru a o intalni pe cea care ne purta cu povestile ei in alta lume, fascinanta si imposibil de atins. Vorbea cu blandete si ne arata dintr-o carte veche istorisiri, care, probabil, erau adevarate. Sau nu erau, dar noi ne doream sa fie, pentru a ramane acolo unde toate vietuitoarele aveau insusiri umane. Ea, "muma", era sora preotului din sat si mama directorului scolii, ceea ce-i sporea aureola de sfanta erudita in ochii nostri nepangariti. Avea casa plina de ghivece cu leandri si planta aceasta avea sa fie primul semn al departarii. De la "muma" stiam ca leandrul creste undeva dincolo de mari si oceane, in tinuturi fara zapada, populate de oameni tuciurii, pedepsiti de bunul Dumnezeu pentru pacate nestiute inca. Atingeam cu sfiala florile leandrului si-mi imaginam tot felul de intamplari, cum numai puii de om sunt in stare sa o faca. Inainte de a invata sa scriu, "muma" s-a petrecut, indoliind ireversibil o vesnicie ce se dovedea a fi dureros de trecatoare.
Scrisul, ca si cititul, l-am deprins langa tata-mare, un taran cu doar cateva clase, aprig si mereu nemultumit, in relatii nu tocmai cordiale cu Divinitatea atunci cand urgiile cerului stricau randuielile lumesti. Barbatul acela, semet si ferm, cu palmele pline de santuri, citea zilnic presa vremii si asculta "Vocea Americii", impingandu-ma spre granite indepartate satului invaluit in tarana conservatorismului, intr-o alta aventura a cunoasterii. Tinandu-ma de mana lui aspra, ca si firea, il insoteam la sosea, unde explica celor adunati ultimele noutati ale politicii interne si internationale, inclusiv despre "Razboiul stelelor", starnind admiratia si respectul publicului de ocazie. Ascultam cu mandrie, dar nu trufasa, lectiile predate de bunicul meu, visand ca intr-o zi sa-l inteleg cu adevarat. Dar s-a intamplat ca, departe de mine, el sa plece definitiv si, poate, ca acum ii trateaza pe altii de ignoranta si prostie.
Stiu insa ca, fara el si "muma", satul romanesc este un muribund induiosator, intepenit in afara timpului si asteptand ca ultima suflare sa-i curme suferinta. Desi pare cinic, disparitia acestui univers plin de prejudecati si traditii pagane reprezinta sansa modernizarii Romaniei, prea sufocata de arhetipul mioritic. Incapabila sa se urbanizeze, societatea romaneasca se afla in trista situatie de a-si dori insanatosirea prin amputarea partii bolnave. Si oricate gemete ne-ar contorsiona sufletul, satul romanesc trebuie ajutat sa piara, pentru a ne impiedica sa ne intoarcem la originile schimbate, inapoiate si fatidic nostalgice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
