Artistul ajuns la maturitate este, de obicei, ca vinul bun. Oricat de pasionant ar fi sa citesti despre buchet fin, aroma supla si proaspata, culoare densa, textura catifelata, tot mai placut (si mai sigur) este sa-l incerci pe propriul cer al gurii. Sunt atatea povesti despre cutare sau cutare actor/dansator/pictor care a facut cutare sau cutare lucru exceptional abia - sau mai ales - la senectute... Ce privilegiu este, asadar, sa ai ocazia de a vedea un astfel de monstru sacru la varsta la care nu numai ca "inca" activeaza, dar o face si cu brio.
O data cu includerea in stagiunea 2007 si 2008 a spectacolelor Cafe Muller si Sarbatoarea primaverii, Sadler's Wells, centru teatral londonez specializat in gazduirea dansului de buna calitate din Marea Britanie si din strainatate, a lansat si bomba cea mare: Pina Bausch insasi avea sa-si faca aparitia pe scena!
O silueta inalta, uscativa, mereu imbracata in negru, care frapeaza prin miscarea unduita a bratelor lungi si subtiri, rimand cu pometii ascutiti, cu parul strans in coada ingusta ce-i atarna pe spate, cu umerii ososi. Toate respira discretie si fragilitate; mai putin ochii albastri, care iscodesc din orbitele adanci. Este una dintre legendele dansului contemporan, "inventatoarea" conceptului de teatru-dans, obiectul admiratiei multor altor artisti (printre care Pedro Almodovar, care a distribuit-o in filmul Vorbeste cu ea) si o personalitate cu atata lipici incat, se pare, subjuga de la prima intalnire, in arta si in viata. In inregistrarea video care a precedat spectacolul, A coffee with Pina de Lee Yanor, prima parte se concentreaza pe jocul gratios al mainilor coregrafei germane, cu degete noduroase si vene proeminente, departe de modelul-standard de frumusete, dar avand o expresivitate incredibila. De fapt, nimic la ea nu este atragator in sens pur estetic; totul e evocator, plastic, pregnant si, mai intotdeauna, de neuitat.
Din pacate, in seara premierei, Pina Bausch nu a dansat. Din cauza unei indispozitii de moment, scria in fituica din caietul-program. De fapt, se stie, in ultima vreme ea nu prea danseaza in public.
In lipsa Pinei, ca prezenta fizica in seara de la Sadler's Wells au ramas cele doua spectacole ale ei de inceput de cariera: Sarbatoarea primaverii, pe muzica de Stravinski, facut in 1975, ultima piesa a lui Bausch apartinand net genului dansat, si Cafe Muller, datand din 1978, probabil cea mai faimoasa dintre creatiile ei de teatru-dans. Ce este teatrul-dans? Potrivit criticului Roland Langer, o combinatie de dans, vorbe, cantec si teatru conventional, care porneste de la o forma artistica mai veche: expresionismul german. E "jucat" de dansatori profesionisti. De obicei nu are la baza o naratiune deslusita; in schimb, sunt aratate situatii specifice, sentimente, temeri, conflicte umane. Publicul este incurajat sa urmeze firul gandirii coregrafului si sa reflecteze asupra a ceea ce exprima bucata. Pentru spectatorul nedeprins cu acest mod de comunicare, lipsa unei povesti bine definite poate ridica o seama de dificultati in receptarea mesajului. Poate si pentru ca multi coregrafi din zilele noastre profita de contururile estompate ale genului pe care il practica si isi arunca publicul intr-un ocean de emotii si simtaminte care exceleaza prin incoerenta si vag, in dosul unei spoieli de maiestrie artistica neconvingatoare.
Nu este cazul Pinei Bausch - sau, in orice caz, al lucrarilor pomenite mai sus. Cafe Muller, un fel de prototip al teatrului-dans, s-a nascut in mod evident din nevoia de a exterioriza o stare de spirit. Nu are un subiect ca atare. Actiunea, daca se poate numi asa, se petrece intr-o cafenea pustie, printre ale carei mese si scaune niste personaje ciudate bantuie ca niste strigoi neadormiti ai trecutului. Se pare ca, aici, Pina a dorit sa vorbeasca despre propria perceptie de copil timid, care prefera sa danseze decat sa vorbeasca, asupra restaurantului parintilor sai si a adultilor care il populau. Scena e animata de doua planuri. In spate, intr-o lumina alba, din alta lume, pe muzica lui Henry Purcell, o reincarnare a Pinei (Helena Pikon), in camesuica de satin crem, cu parul prins in faimoasa coada de cal, se misca lent, somnabulic, cu bratele intinse in fata si palmele in sus, se loveste de perete, vulnerabila, cade pe o parte cu picioarele in aer, se ciuceste pe vine, lipita de acelasi perete, ca si cum el ar fi legatura cu trecutul; toate aceste actiuni sunt parte a unui proces dureros de rememorare. In fata, intr-o lumina cu tonuri galbene, tradand planul real, se plimba pe varfuri o femeie cu parul rosu, buclat, o alta, care pare a fi in conflict sentimental permanent cu un barbat ce o tot ia in brate si apoi o scapa, si un al doilea barbat, care fie se rostogoleste pe jos, fie indeparteaza, zelos, scaunele si mesele din calea uneia dintre femei, care danseaza netinand cont de pericolul potential reprezentat de ele. Miscarile sunt, in majoritate, simple, "luate din viata"; multe dintre ele se repeta ciclic, de parca ar fi ganduri ce nu-ti dau pace; uneori, se desfasoara in absenta muzicii - si atunci nu se aud decat pasii dansatorilor si respiratia lor.
Ceea ce da unicitate productiei este usurinta cu care comunica auditoriului lucruri greu de pus in cuvinte; dara-mi-te in limbaj corporal... Afectele ce formeaza obiectul spectacolului transpar cu limpezime, gandului coregrafei se dovedeste lesne de urmarit, iar complexitatea interioara a personajelor e perfect inteligibila. Pe de alta parte, genul in sine pe care Bausch il elaboreaza, teatrul-dans, pare sub mana ei infinit de accesibil. Dupa ce vedem si a doua bucata coregrafica, Sarbatoarea primaverii, a carei forma este asemanatoare baletului traditional, contrastul dintre dansul (mai mult sau mai putin) clasic si stilizarea/melanjul de stiluri a(l) Tanztheater-ului devine indiscutabil. Exista un fel de eliberare in faptul ca un creator cu o sensibilitate umana si artistica iesita din comun, precum Pina, a avut clarviziunea sa inventeze o modalitate de expresie care nu numai ca i se potriveste ei si generatiilor urmatoare, dar si depaseste limitele impuse de singurul tip de dans scenic practicat pana atunci. Desi rar, la 68 de ani Pina Bausch inca mai danseaza. Exista inregistrari recente cu ea interpretand rolul principal din Cafe Muller. Daca o vezi miscandu-se, chiar si numai cateva minute, intelegi. Unduindu-se prin aer, bratele ei slabe, osoase, inestetice chiar, ating frumusetea si gratia unei lebede negre, de rasa nobila. Aceste brate magice si torsul care se moduleaza dupa ele descriu forme nevazute. Ochii inchisi tradeaza o asemenea concentrare, transparenta a sentimentelor si adancire in interior, in lumea enigmatica a propriilor emotii, incat a le fi martor este aproape o indiscretie.
Londra, mai 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
