A aparut discret, chiar daca inconjurat de o mica suita, surazandu-le celor din jur. Sacoul dintr-un material usor (probabil in) multicolor, pantalonii crem deschis cu o taietura la moda in statiunile si pe plajele exotice, pantofii flexibili de dansator - toate aduceau un aer jucaus, vitalist. Inalt, simtindu-se inca in trup o fibra atletica, nu isi trada varsta decat dupa o cercetare atenta a chipului sau usor ridat, de culoare roz, de om bun si chefliu. Odata urcat pe scena insa, a explodat.
Am avut prilejul sa ascult vreo 25 de poeti recitandu-si creatiile la Festivalul "Zile si Nopti de Literatura" desfasurat la Neptun.
Dincolo de ceea ce spuneau, m-a interesat foarte mult cum isi spuneau versurile. Impresia a fost de monotonie, de monocord, impresie accentuata si de o insistenta enervanta (pentru mine) de a auzi cam totul in limba engleza.
Cu mici exceptii, pana si poetii romani au tinut sa se prezinte direct in limba universalizata nu neaparat de Shakespeare, ci de Hollywood, de computere si de muzica disco.
Sigur, nu este obligatoriu ca poetul sa aiba veleitati actoricesti, imaginea sa fiind mai degraba a unui introvertit, speriat, emotionat sau frant de timiditate in fata publicului. Insa prezenta lui publica te lasa sa intelegi mai bine modul in care se raporteaza el la poezie.
Cei mai multi au o atitudine livresca: scriu o poezie care trebuie citita. Dispunerea grafica, abaterile gramaticale (toate cuvintele scrise cu litere mici, absenta semnelor de punctuatie sau folosirea lor dupa reguli proprii), ruperea aparent aleatorie a versurilor sunt indemnuri adresate cititorului de colaborare cu textul: "Citeste-l in ordine proprie, intelege-l in orice fel vrei, ai intreaga libertate de a-l recita".
Lectura este un act profund individual, exercitat in liniste si intimitate. Am vazut putini poeti de spectacol, de public, de creare a unui magnetism care sa faca sa fiarba, sa scoale de pe scaune, sa trezeasca din amorteala spectatorii. Poezia coborata in strada, un concept foarte tare imbratisat in ultima vreme si la noi in Romania, ramane inca unul livresc, fara nicio acoperire practica atata vreme cat in public autorii nu mai au nici impetuozitatea, nici naturaletea si nici curajul afisat din spatele textului lor. Suntem inca foarte departe de intelegerea poeziei ca actiune (sociala sau politica), in sensul contopirii ei cu publicul caruia doar aparent i se adreseaza. Publicul noului val poetic este pana la urma tot cel academic: lui i se adreseaza, pe el vrea sa-l socheze, de la el vrea autorul recunoastere.
Cele doua recitaluri poetice ale lui Evgheni Evtusenko au fost o lectie. Litera tiparita era doar un suport pentru comunicarea cu publicul. Un "da" sau un "nu" au capatat multiple semnificatii, fiind intonate cu zeci de nuante: ironice, imperative, rugatoare. Sfasietoare, dezolante, neputincioase, triste. Au fost spuse incetisor, insinuant, au fost repetate in crestere sau in descrestere. Au fost insotite de gesturi cu mainile, de sarutari gingase ale umerilor femeilor din sala, de priviri poznase, complice sau amenintatoare catre cate-un barbat din sala. Nici nu era nevoie sa stii limba rusa spre a intelege. Si parca abia acum pricepeai profund zisele lui Nichita Stanescu: "Matematica s-o fi facand cu cifre, dar poezia nu se face din cuvinte". Nu este vorba de calitatile actoricesti - altfel remarcabile - ale lui Evtusenko, ci de modul in care isi concepe el de la bun inceput poezia: de a fi recitata, de a fi expusa in public, de a fi mai mult decat dispunere tiparita pe pagina alba de hartie, de a fi vie, sonora, de a se adresa unui public evident eterogen ca varsta, cultura, sensibilitate, gusturi. In Laudatio, Nicolae Manolescu il aseza pe Evtusenko in linia explozivului Maiakovski in ceea ce priveste teatralitatea discursului, disociindu-l de acesta in ceea ce priveste optiunile politice. In cuvantul sau, poetul rus a amendat subtil disocierea vorbind de o stare revolutionara care ii caracterizeaza pe amandoi. Exista o linie ferma in poezia rusa inceputa poate cu Maiakovski - aceea a poetului tribun, a intelegerii menirii poetului ca un luminator si un invatator al celor multi. Poetul este cel care merge spre public, il face sa reactioneze, il pune pe ganduri sau il incita la actiune. Desi, periodic, literatura romana a primit valuri de traduceri din literatura rusa (ori sovietica), influentele pe aceasta linie nu au fost profunde. Poate in anii '70 (cand au inceput sa fie tradusi, in reviste mai intai, Evtusenko, Voznesenski si, mai restrans, Visotki) sa se fi simtit o oarecare influenta, mai ales in linia lui Serghei Esenin, la poetii campiei. Ma refer, desigur, mai ales la Mircea Dinescu si-abia mai apoi la toti cei care au mers in siajul acestuia - Marin Lupsanu, Marin Constantin, Marius Stanila si, pe alocuri, mai ales la inceputuri, Carolina Ilica, iar in linia tumultuoasa, ampla, recitativa, incediind publicul - Adrian Paunescu. Momentul nu a durat prea mult, fiind prins in clestele de fier al celor doua generatii care au mizat pe livresc, calofilie, subtilitati culturale (generatia '70 si ceea ce se cheama optzecismul).
Evtusenko exprima linia implicarii totale a poetului in realitatea in care traieste, asumandu-si rolul de constiinta a poporului sau (linie imbratisata si de Dinescu in perioada in care scria, citez din memorie. "Daca azi tac, tu maine/ n-ai niciun drept sa taci") care poate spune, cu mandrie si orgoliu nemasurat: "Eu am transformat poezia intr-o arma de lupta cu razboiul rece".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
