Născut ân 1954, Jeffrey Kluger este jurnalist şi autor al mai multor volume pe probleme ştiinţifice. Celebră este „Călătoria periculoasă a lui Apollo 13”, care a stat la baza scenariului filmului „Apollo 13”. În 2011, Kulger a publicat „The Sibling Effect”, o carte despre relaţiile dintre fraţi şi surori care a avut un succes similar. Temele în discuţie: legăturile fraterne într-o familie în extindere; de ce se ceartă fraţii între ei şi ce se poate face; misterele ordinii naşterii; favoritismul şi consecinţele sale; când fraţii îşi cresc fraţii; lumile stranii ale gemenilor şi ale copiilor unici; evoluţia în timp a legăturilor fraterne şi altele.
Gaşca fraţilor – şi a surorilor
La vremea respectivă ideea de a-l băga pe fratele meu mai mic, Bruce, în tabloul electric păruse una bună. Tehnic vorbind, nici nu era un tablou electric, ci mai degrabă un soi de şifonier, un obiect de mai mari dimensiuni decât dulăpiorul de medicamente şi cu mult mai adânc, făcut din acelaşi lemn de pin noduros din anii ‘50 care acoperea tot restul camerei noastre de joacă. Şi tot tehnic vorbind, fratele meu nu mai era un bebeluş. Avea patru ani, dar mie, care eram cu doi mai mare, tot mi se părea că nu depăşise acel stadiu.
În fine, Bruce era suficient de mic pentru a încăpea în dulapul plin cu siguranţe electrice, iar dacă se ghemuia, înăuntru rămânea exact atâta spaţiu cât să putem închide şi încuia uşa după el. În ce măsură încuiatul unui copil de patru ani într-un dulap plin cu siguranţe electrice de înaltă tensiune model vechi, care nu se deşurubau, fusese o idee înţeleaptă era o chestiune asupra căreia nu zăbovisem prea mult cu gândul. După cum vedeam eu lucrurile la momentul acela, Bruce era mai în siguranţă înăuntru decât afară.
Nu eram singurul care considera vârârea lui Bruce în panoul electric un plan inteligent. La fel gândeau şi ceilalţi doi fraţi mai mari ai mei; de fapt, Steve, fratele meu cel mai mare, venise cu ideea. Steve se pricepea să ia decizii rapide.
Steve era cu puţin trecut de opt ani la acea vreme; eu aveam şase ani, iar Garry cinci. Intervalul dintre copii devenise tot mai scurt pe măsură ce părinţii noştri continuau să procreeze, până ce, la final, între Garry şi Bruce diferenţa s-a redus la 13 luni. Totuşi, cele 13 luni se dovediseră a fi importante. Garry era un copil neobişnuit de frumos, cu gene extravagant de lungi şi trăsături aproape absurd de perfecte. Găsise însă o modalitate de a compensa această înfăţişare elagantă printr-un soi de duritate de pisică maidaneză care venea în contradicţie cu frumuseţea lui – o duritate la care nu mă îndoiam câtuşi de puţin că avea să facă apel la nevoie. Bruce era complet diferit. La trei ani era deja atât de miop încât părinţii noştri trebuiseră să-i ia ochelari; erau nişte ochelari cu rame din baga care se potriveau cu tenul lui alb şi cu părul roşcat, dându-i un aer caraghios de savant. Avea încă pântecul proeminent, ca de bebeluş, şi deseori purta pantalonii legaţi mult deasupra mijlocului, ca un pensionar a cărui curea nu îi mai cuprinde burdihanul. La fel ca noi ceilalţi, avea o tunsoare semisoldăţească, linsă, aspect contrabalansat însă de un ciuf de bucle roşcate care îi cădeau pe frunte. Deşi nu eram decât un copil, eram capabil să recunosc farmecul atunci când îl vedeam, după cum puteam recunoaşte şi vulnerabilitatea, iar Bruce le avea pe ambele. Acesta era motivul pentru care el, mai mult decât oricare dintre noi, avea nevoie de protecţia conferită de tabloul electric.
Mama nu ştia ce puneam noi la cale atunci când hotărâserăm să-l ascundem pe Bruce. Nici tata nu ştia – şi tocmai aici era clenciul. Fraţii mei şi cu mine nu eram nici pe departe nişte copii abuzaţi. N-am fost supuşi niciodată acelor bătăi crunte şi regulate care pot distruge minţile şi corpul şi care pot face praf toată copilăria. Eram însă bătuţi – şi încă suficient de des şi de tare pentru ca, până şi în momentele de acalmie, să fim conştienţi de prezenţa unui pericol îndepărtat care plana furios asupra noastră. Pericol reprezentat mai ales de tatăl nostru.
Deştept, simpatic şi impetuous cum era, tatăl meu se căsătorise la numai 22 de ani, iar la 24 avea deja primul fiu. Mie mi se părea un bărbat înalt, cu toate că nu era deloc aşa, din moment ce nu avea decât un metru şaptezeci. Purta ochelari cu rame negre, părea să aibă permanent o umbră de barbă şi fuma ţigări L&M – o mulţime, o mulţime de L&M-uri, care aveau să-l şi omoare la numai şaizeci şi şapte de ani, cu toate că la momentul acela, copil fiind, nu aveam cum să bănuiesc aşa ceva. Cu mult înainte ca ţigările să-i ia viaţa, i-au luat glasul – încă de tânăr vorbea răguşit. Atunci când ceva i se părea amuzant, ceea ce i se întâmpla destul de des, răguşeala făcea ca râsul său să capete un ton deosebit de fericit, venind de undeva din adânc, din gâtlej. Atunci când era supărat şi striga – ceea ce se întâmpla, de asemenea, destul de des –, răguşeala se transforma în urlet.
Nu înţelegeam de ce tata era atât de temperamental, şi nici acum nu ştiu. Presupun că, cel puţin parţial, felul lui de a fi se datora frustrării. Fiu al unui om de afaceri înstărit din Manhattan, care făcuse avere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tata urmase Universitatea Pennsylvania, subînţelegându-se că la terminarea ei avea să se ocupe de diversele interese de afaceri ale tatălui său. Cu puţin înainte de absolvire, bunicul meu îşi lichidase însă afacerile, îşi depusese banii câştigaţi în conturile personale şi anunţase că îşi va petrece restul vieţii investindu-i şi reinvestindu-i.
Planul de rezervă la care a recurs tata a fost, în mod cert, cu mult mai lipsit de strălucire: s-a însurat, s-a mutat în Baltimore, oraşul natal al mamei, şi a deschis o afacere de vânzări angro de jucării. Fraţii mei şi cu mine – care eram adesea fericiţii beneficiari ai surplusului de marfă din depozitele sale – nici nu ne puteam închipui meserie mai frumoasă şi, în chip firesc, presupuneam că tata era încântat să o practice. Deşi probabil că doar o suporta cu stoicism.
O săptămână de astfel de furie fierbând la foc mic trebuia să izbucnească la un moment dat, şi asta se întâmpla de obicei în weekend. Oricum şi-ar fi imaginat tata că aveau să fie dimineţile lui de sâmbătă şi duminică după naşterea unui al patrulea fiu plin de energie, nu pot să cred că şi le închipuise ca fiind liniştite. Fraţii mei şi cu mine ne jucam zgomotos, ne băteam mereu şi spărgeam tot felul de lucruri prin casă. Săream pe paturi până le descleiam. Doi câte doi, ne căţăram în sertarele comodei pentru a ne juca de-a „înfăşuratul şi căzutul“, care, după cum o sugerează şi numele, presupunea înfăşuratul într-o pătură comună şi căzutul – cu mare larmă – pe podea. Acum nu-mi mai dau seama ce ne atrăgea la jocul acela, dar adevărul este că în copilărie ne dădeam în vânt după el.
De cele mai multe ori ne petreceam dimineţile de weekend în camera de joacă de la parter, o alegere nimerită dacă nu s-ar fi aflat chiar sub dormitorul părinţilor. Mama avea un somn greu – mulţumită, probabil, medicamentelor luate pe reţetă, obicei care la vremea aceea nu era decât la început şi despre care noi nu ştiam nimic, deşi cu timpul aveam să ajungem să-l cunoaştem mult prea bine – şi nu părea deranjată de zarva care venea de jos. Tata, în schimb, dormea iepureşte – şi îşi ieşea repede din sărite. Şi atunci devenea înfricoşător.
Primul semn că aveam să dăm de bucluc îl reprezenta tropăitul picioarelor lui la etaj. Cu toate că zgomotul se auzea direct de deasupra capetelor noastre, singurul mod în care tata putea ajunge la noi era prin străbaterea unui hol, imediat la ieşirea din dormitor, apoi prin coborârea scării până în camera de zi, traversarea bucătăriei şi coborârea încă unei jumătăţi de palier, spre nivelul la care se situa camera de joacă. Unui adult mergând cu pas normal asta i-ar fi luat probabil circa un minut – dar mai puţin unuia care păşea furios. Nouă însă ni se părea că totul dura cu mult mai mult.
Atunci când tata ajungea în camera de joacă şi ne găsea pe toţi încremeniţi aproximativ în aceleaşi locuri în care ne aflam în clipa când îi auziserăm pentru prima oară paşii, nu exista nimic gândit dinainte sau sistematic în modul în care ne bătea. Se avânta spre primul care îi cădea în mână, aplicându-i lovituri mai degrabă la nimereală decât plănuite cu grijă. Din câte îmi dau seama, nu ne pocnea neapărat peste feţe, dar nici nu-mi amintesc să se fi străduit să le cruţe. Ceea ce îmi amintesc însă este că o dată m-a prins şi m-a tras în sus de bluza de pijama, strângând o bucată de pânză în pumn, chiar sub bărbia mea, iar mie, vag conştient că văzusem mişcarea aceea de nenumărate ori în filmele de desene animate, mi se păruse că pe ecran nu implica cine ştie ce efort. În realitate, era o mişcare complicată şi extrem de înfricoşătoare. Îmi mai amintesc că altă dată am ridicat mâna ca să mă apăr şi lovitura tatei a aterizat drept pe noul meu ceas de mână, pe care mi-l dăruise nu cu mult timp înainte. Mi s-a părut ironic că tata fusese cel care spărsese un cadou făcut chiar de el, însă până la urmă ceasul meu marca Timex a încasat pedeapsa.
Bătăile nu durau niciodată prea mult şi după aceea ne potoleam garantat. Însă amintirea episodului şi teama de următorul ne lăsa de fiecare dată zdruncinaţi, şi încă în asemenea măsură încât am hotărât – sau mai bine zis Steve a hotărât – că aveam cu toţii nevoie de un plan. De acum încolo, în cele patruzeci şi cinci de secunde sau aşa ceva cât îi lua tatei ca să ajungă la noi în dimineţile de weekend, noi aveam să ne ascundem cu toţii, fiecare în alt colţişor al camerei de joacă. Garry urma să intre în cutia cu jucării din nişa de lângă fereastră şi să închidă după el capacul, iar Steve să se pitească sub canapea. Eu aveam să mă arunc în dulap şi să mă caţăr pe un raft fixat cam la jumătatea înălţimii peretelui. Iar lui Bruce îi rămăsese tabloul electric. La început, când îi expuseserăm planul, Bruce se împotrivise, dar noi l-am încurajat.
„Este o capsulă a timpului!“, i-am spus. „Exact ca cea a lui Alan Shepard!“ Nu cu multă vreme în urmă îl urmăriserăm cu toţii cu sufletul la gură la televizor pe Alan Shepard în zborul său spaţial din cadrul programului Mercury. Şi la auzul comparaţiei, Bruce acceptase de bunăvoie.
Din când în când ne antrenam la exerciţiul acela de dispersare pentru a ne îmbunătăţi timpul de reacţie şi abilităţile de furişare. Nu-mi amintesc cum a funcţionat planul nostru atunci când l-am pus prima oară în practică în condiţii de urgenţă într-o dimineaţă de duminică, însă bănuiesc că orice amintiri aş fi păstrat, ar fi influenţate de dorinţa noastră ca planul să nu dea greş. În amintirea mea – şi în mod cert şi în cea a fraţilor mei, precum şi în relatările mele ulterioare –, tata şi-ar fi făcut apariţia în camera de joacă, s-ar fi uitat derutat în jur, ne-ar fi strigat şi s-ar fi enervat, devenind tot mai frustrat văzând că nu-i răspundem. Noi, desigur, am fi păstrat tăcerea până ce, păcălit, tata se va fi răsucit pe călcâie şi ar fi ieşit din cameră, bombănind şi scărpinându-se în cap. Iar în relatările noastre povestea aceasta se repeta weekend după weekend.
Mă îndoiesc că lucrurile s-au petrecut chiar aşa, ca într-un sitcom. Presupun mai degrabă că tata şi-a dat iute seama de ceea ce puseserăm la cale ori că noi ne-am dat repede de gol, după care probabil că a urmat bătaia. Poate că nici n-am încercat decât de câteva ori figura – şi, din fericire, de fiecare dată l-am recuperat pe Bruce viu şi nevătămat din tabloul electric. Abia după mai mulţi ani m-am înspăimântat un pic, retroactiv, la gândul pericolului mortal la care îl supuseserăm pe fratele meu mai mic în dimineţile acelea când îl înghesuiam atât de aproape de siguranţele electrice.
Dar dacă amintirile acelor episoade rămân înceţoşate, fraţii mei şi cu mine am preluat totuşi ceva din ele, ceva cât se poate de limpede, de dur şi de bun: recunoştinţa profundă şi primordială pentru legătura dătătoare – şi salvatoare – de viaţă care ne unise. Noi patru am ajuns să înţelegem, adânc în sufletele noastre, că formam un întreg – un întreg zgomotos, supărător, arţăgos, loial, iubitor şi de durată. În felul acesta ne simţeam cu mult, mult mai puternici decât ca indivizi luaţi separat. Şi ştiam că ori de câte ori ar fi fost nevoie puteam apela la această forţă. O ştim şi acum, după câteva decenii.
Fragment din volumul „Relaţiile cu fraţii şi surorile şi modul în care ne marchează viaţa” de Jeffrey Kluger. În pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză şi note: Carmen Ion
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
