Din clipa în care ne naştem, fraţii şi surorile noastre ne sunt colaboratori şi complici, modele de urmat în viaţă sau de evitat. Sunt cei cu care ne certăm, protectorii noştri, cei care ne împing înainte sau care ne chinuie, tovarăşii noştri de joacă, sfătuitorii, surse de invidie şi subiect de mândrie. Ei sunt cei care ne ajută să învăţăm cum să ne rezolvăm conflictele şi cum să nu le rezolvăm; cum să stabilim relaţii de prietenie şi cum să ne înstrăinăm de amici. Surorile îşi învaţă fraţii despre misterul feminin; fraţii îşi învaţă surorile despre enigmele sufletului masculin. Fraţii mai mari învaţă cum să se îngrijească de cei din jur asumându-şi rolul de mentor pentru fraţii mai mici; fraţii mai mici învaţă să fie înţelepţi luând aminte la fraţii mai mari. Soţii şi soţiile, precum şi copiii intră mai târziu în vieţile noastre; părinţii ne părăsesc prea devreme. „Fraţii şi surorile“, susţine sociologul Katherine Conger de de la Universitatea California, din Davis, specialistă în relaţii familiale, „ne întovărăşesc pe tot parcursul călătoriei“.
Într-un fel, legătura fraternă nu ar trebui să fie atât de profundă pe cât este, chiar şi pentru simplul fapt că fraţii şi surorile sunt rudele cele mai banale. Ai o singură mamă; ai un singur tată; dacă faci o alegere bună, vei avea un singur soţ sau o singură soţie toată viaţa. Fraţii şi surorile nu pot emite însă astfel de pretenţii la unicitate. Ei sunt amovibili, substituibili – un soi de bun dobândit genetic. Părinţii îşi deschid prăvălia şi apoi se pun pe treabă, producând atâţia copii câţi doresc, până ce ajung la concluzia că rafturile magazinului sunt pline. Numărul exact de urmaşi este limitat doar de calitatea spermatozoizilor şi a ovulelor şi de raţiuni de ordin economic. Atâta timp cât mami şi cu tati sunt capabili să procreeze şi să întreţină financiar mai mulţi copii, nu au decât să o facă. Chiar şi atunci când familiile sunt excesiv – chiar regal – de speciale, există un soi de calitate a liniei de producţie care se manifestă la copii. Nu degeaba prinţilor britanici William şi Harry li se spune „moştenitorul şi rezerva“. Şi nu degeaba ori de câte ori un bărbat din familia Kennedy murea, părinţii săi – şi mai târziu întreaga naţiune – se întorceau spre următorul în linie descendentă pentru a umple golul, ca şi cum nu ar fi fost decât un simplu înlocuitor, tocmai bun pentru a prelua rolul.
Pentru oamenii de ştiinţă care studiază copilăria şi dezvoltarea umană, această calitate de produs în masă a însemnat întotdeauna un fel de retrogradare a fraţilor şi a surorilor la un statut inferior. Un grup zgomotos de oameni comparativ egali cu tine care exercită prea puţină sau nici o autoritate asupra ta nu poate deţine aceeaşi putere de a-ţi modela devenirea precum părinţii sau şcoala sau – într-o manieră încă şi mai decisivă – genele cu care te-ai născut. Şi chiar dacă studierea legăturilor fraterne ar putea aduce date utile, încercarea de a le scoate la iveală n-ar fi decât o pierdere de vreme.
„Sunt atâtea variabile cu care trebuie să jonglezi“, notează Laurie Kramer, profesor de studii aplicate în domeniul familiei la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign. „Există diferenţe de vârstă, diferenţe de sex, diferenţe legate de numărul de copii; există chestiunea veniturilor, a geografiei, a culturii şi a educaţiei. Complexitatea aceasta ne face mult prea adesea să renunţăm.“
Dar dacă oamenii de ştiinţă nu s-au arătat niciodată foarte interesaţi de studierea legăturilor fraterne, restul societăţii omeneşti pare să fi înţeles dintotdeauna că aceste relaţii au ceva special – cel puţin dacă ar fi să ne luăm după ponderea pe care o deţin în limbaj şi în artă. Nu întâmplător Dostoievski a scris un roman despre fraţii Karamazov. Nu întâmplător cântecul care a descris cel mai bine perioada Marii Crize din anii 1929–1933 s-a intitulat „Frate, nu ai un bănuţ şi pentru mine?“ În secolul XX, femeile şi-au găsit forţa nu prin solidaritate sau unitate, ci considerându-se surori. Soldaţii intră în bătălie nu doar ca membri ai aceluiaşi detaşament sau camarazi de pluton, ci ca fraţi. Cei mai de seamă oameni ai Americii au făcut parte din frăţii; Războiul Civil din America este privit drept un act de fratricid naţional.
Chiar şi acum, cu atât de numeroase şi regretabile dezmembrări ale familiilor, puterea legăturilor fraterne continuă să ne uimească. Relaţiile acestea pot fi marcate de un sentiment de demnitate: gândiţi-vă la Cooper Manning, la visurile lui de a juca fotbal spulberate din faşă din cauza stenozei spinale, stând pe tuşă şi ovaţionându-şi, cu o bucurie aparent autentică, fraţii mai mici, Peyton şi Eli, care jucau pentru a câştiga Super Bowlul. Pot fi marcate şi de un sentiment de irascibilitate: gândiţi-vă la Neil Bush, fratele unui preşedinte şi al unui guvernator, supravieţuitor atât al unui scandal financiar-bancar, cât şi al unui divorţ urât, şi care comenta la un moment dat: „M-am săturat să fiu comparat cu fraţii mei“. La fel, pot fi marcate şi de măreţie: inventivitatea fraţilor Wright a fost mai mare decât cea a fiecăruia dintre ei luat în parte; fraţii Marx erau mai amuzanţi împreună decât separat. Oare fraţii Gershwin, cu armonizarea lor perfectă între muzică şi versuri, ar fi avut acelaşi succes dacă pe unul dintre ei îl chema Jones? Surorile Williams ar fi devenit sportivele desărârşite care sunt dacă Venus nu ar fi încurajat-o pe Serena şi Serena nu ar fi încurajat-o pe Venus?
Cei mai mulţi dintre noi trăim legăturile fraterne într-un mod cu mult mai discret şi mai puţin spectaculos, însă le resimţim nu mai puţin acut. O casă plină de copii este ca un parlament plin de personalităţi aflate în permanentă mişcare – şi adesea în conflict. Se încheie alianţe şi au loc certuri, există loialităţi şi trădări. Momentele de dispreţ nu sunt niciodată date uitării şi se schimbă favoruri. Războaie izbucnesc zilnic în camera de joacă, războaie care necesită negocierea unor compromisuri şi semnarea unor tratate de pace care rămân în vigoare numai până la declanşarea unor noi ostilităţi, ceea ce se întâmplă în mod frecvent în mai puţin de o oră. „A te înţelege bine cu un frate sau cu o soră poate fi o experienţă complicată“, afirmă Kramer fără nici o exagerare.
Dar în egală măsură şi una instructivă: la urma urmei, maturitatea este definită prin relaţiile de egalitate cu semenii – la locul de muncă, în căsnicie, în comunitatea locală. Fraţi fiind, ne batem, ne îmbufnăm şi spumegăm de furie, dar noaptea revenim în paturile identice din camera noastră comună. Şi pacea se instaurează atunci când unul dintre fraţi îi oferă celuilalt o jucărie, îi împărtăşeşte un gând sau îi aruncă o pernă în cap într-o pretinsă provocare menită să elibereze tensiunea care pluteşte în aer printr-o joacă zgomotoasă sau printr-un hohot de râs. Undeva aici îşi face apariţia antrenamentul timpuriu pentru acea glumă pe e-mail care va sparge tăcerea în birou sau pentru semnalul pe care soţul îl transmite cum că vrea să pună capăt disputei întrebându-şi soţia unde ar vrea să meargă în vacanţa care se apropie.
Şi toată această complexitate nu ia naştere decât din războaiele civile dintre fraţi. Mai este şi rivalitatea permanentă pentru preţioasa iubire şi atenţie parentală, fiecare copil zbătându-se practic încă de la naştere pentru a-şi forma o identitate care să atragă privirea mamei şi a tatălui: Eu sunt cel deştept! Eu sunt cel simpatic! Eu sunt cel sportiv! Eu sunt cel drăguţ! Dacă o nişă este umplută, copilul se mută într-o alta. Părinţii sfârşesc invariabil prin a ceda favoritismelor, iar copiii învaţă cu şiretenie cum să îşi ducă părinţii de nas – trimiţându-l pe adoratul fiu mai mare să-i ceară mamei un hatâr, trimiţând-o pe adorabila soră mai mică să se dea pe lângă tata. Mama şi tata sunt şi ei implicaţi în toate aceste manevre şi totuşi, cumva, deasupra lor, prea ocupaţi cu facturile, cu mesele şi cu aranjamentele de a aduce copiii vecinilor acasă pentru a se juca cu copiii lor, pentru a-şi aminti pe deplin, din propria copilărie, că toate aceste drame cotidiene înseamnă de fapt a fi copil. Pentru copii, în schimb, ele sunt totul.
„În majoritatea familiilor", spune psihologul Daniel Shaw de la Universitatea Pittsburgh, „părinţii joacă rolul medicilor atotputernici care efectuează vizita medicală de dimineaţă în spitale. Fraţii sunt un fel de asistente medicale de salon, prezente tot timpul“.
Natura exactă a vieţii în aceste saloane poate fi influenţată de nenumăraţi alţi factori şi îi poate afecta pe fraţi şi pe surori în nenumărate alte moduri. Există ordinea naşterilor, cu noţiunea adânc înrădăcinată a copilului cel mai mare inteligent şi studios, a celui mijlociu uşor pierdut în ceaţă şi al mezinului rebel. Oare ceea ce eşti şi ceea ce vei deveni este cu adevărat determinat de ordinea capricioasă a ieşirii tale din uter? Există apoi divorţul – momentul în care căminul în care ai crescut se face dintr-o dată fărâme şi familia devine un lucru bipolar, cu mama locuind într-o casă şi tata într-alta, şi cu copiii atraşi ca nişte pilitură metalică de către doi magneţi emoţionali. Există şi varianta familiei reconstituite, în care elemente provenind din două familii destrămate şi două grupuri de copii încearcă să se îmbine într-un întreg coerent sub acelaşi acoperiş. Oare legăturile de sânge sunt argumentul decisiv în faţa creării unei noi legături de rudenie, neîntemeiate pe originea comună, sau pot copiii crescuţi împreună să devină realmente fraţi şi surori fără a avea un ADN comun?
Chiar dacă reuşiţi să descifraţi toate aceste variabile, există multe altele care vă aşteaptă. Ce ziceţi de comportamentul riscant – de felul în care fumatul, abuzul de droguri, alcoolul, sarcina la adolescenţă, chiar şi criminalitatea pot trece de la fraţii mai mari la cei mici precum puloverul preluat cu un an înainte? Dar despre legătura unică dintre gemeni, tripleţi şi aşa mai departe, sau despre puternica influenţă a culturii care face ca fraţii asiatici să difere atât de mult de fraţii din America, iar cei din America, la rândul lor, să difere de cei din Africa şi Europa? Iar cea mai enigmatică dintre variabile este misterul copilului unic – cel care se bucură de toată dragostea a doi părinţii şi jinduieşte totuşi permanent după un frate. Este camera de joacă a unui copil unic locul cel mai singuratic de pe pământ sau există şi recompense tainice pe care numai un copil unic le poate şti?
Şi totuşi, studiile familiale au lăsat la o parte, decenii la rând, aceste întrebări, concentrându-se cu precădere asupra relaţiilor soţ–soţie şi părinţi–copii. Rezultatele acestei munci au ridicat însă tot atâtea semne de întrebare pe cât au dat răspunsuri. Cumva, o materie întunecată, temperamentală a exercitat în aceste studii un fel de atracţie gravitaţională invizibilă. Iar acea forţă, au ajuns investigatorii într-un final să accepte, nu putea fi decât legătura fraternă.
Odată cu această revelaţie, digul s-a spart în sfârşit. În ultimii circa cincisprezece ani, psihologi, sociologi, antropologi, chiar şi biologi şi zoologi au început să studieze relaţiile dintre fraţi şi surori mai mult ca oricând – descâlcind iţele genetice, sociologice şi psihologice ale legăturilor fraterne. Îi filmează pe fraţi şi surori interacţionând şi analizează apoi filmele secvenţă cu secvenţă, ca nişte antrenori care vor să cunoască jocul adversarilor. Le trasează arborii genealogici pentru a vedea în ce mod software-ul lor biologic comun, care îi face pe fraţi să fie ceea ce sunt, îi apropie sau – dimpotrivă – îi desparte. Se aventurează pe teren pentru a-i urmări pe fraţi acasă – în familii unite, în familii uniparentale, în familii cu părinţi tineri, cu părinţi vârstnici, cu bunici sau cu alte rude jucând rolul părinţilor. În 2005, Journal of Family Psychology, una dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu, a dedicat un întreg număr legăturilor fraterne, iar onoarea de a apărea în paginile sale a fost pentru mine de-a dreptul copleşitoare.
„Cercetările asupra legăturilor fraterne] au constituit până de curând una dintre ariile cele mai neglijate“, declară Kimberly Updegraff, profesor de dezvoltare familială şi umană la Universitatea de Stat din Arizona. „Însă în timp problema s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă şi din ce în ce mai mulţi oameni s-au dedicat acestor studii, ajungând la rezultate consistente cu privire la importanţa modului în care fraţii şi surorile se influenţează reciproc“.
„Legăturile fraterne“, adaugă simplu Katherine Conger, „sunt teritoriul cel mai puţin explorat al relaţiilor familiale“.
Această carte s-a născut din două articole de fond pe care le-am publicat în revista Time în 2006 şi 2007 în încercarea de a aduce puţină lumină în acest domeniu aflat la începuturi. Primul dintre articole viza legăturile fraterne în general, ce de-al doilea concentrându-se asupra importanţei ordinii naşterii. Interesul meu însă a apărut dintr-un motiv cu mult mai fundamental. Într-un fel, propria mea viaţă nu a fost decât o călătorie de decenii prin experienţa de a avea fraţi şi surori. Am fraţi de sânge şi fraţi vitregi, iar într-o perioadă am locuit împreună cu fraţi şi surori din alte căsătorii. Familia mea a trecut prin divorţuri şi recăsătoriri, iar mai târziu am avut parte şi de un cămin recompus din două familii – care s-a năruit şi el. Fraţii mei şi cu mine am dus bătălii pentru ordinea naşterii şi ne-am luptat cu rivalii pentru a obţine atenţia parentală care defineşte atât de multe relaţii fraterne. Am trăit într-un mediu încărcat de testosteron şi într-o casă totalmente masculină, apoi am urmărit cum lucrurile au explodat odată cu apariţia în ecuaţie a surorilor. Ne-am unit când dependenţa de droguri a ameninţat să ne distrugă familia; am învăţat să acceptăm – şi mai apoi să sărbătorim – un anunţ care cu decenii în urmă ar fi putut fi traumatic: acela că unuia dintre membrii găştii noastre de băieţi îi plăceau băieţii. Şi, mai important ca orice, eu, la fel ca fraţii mei, îmi cresc acum propriii copii – două fete de şcoală primară –, observând şi arbitrând aceleaşi jocuri de şah între fraţi cu care mi-am petrecut toată viaţa.
Dacă interesul meu personal este parţial vinovat pentru fascinaţia pe care o resimt în faţa legăturilor fraterne, nu sunt nici pe departe singurul. Există ceva ce putem aproape defini drept o universalitate a experienţei fraterne care explică forţa cu care această relaţie afectează orice familie. Mai mult, efectul se prelungeşte mult mai târziu în viaţă. Cum speranţa de viaţă a americanilor este astăzi mai mare ca oricând, tot mai mulţi dintre noi ne vom trezi la bătrâneţe că am supravieţuit prietenilor, părinţilor şi chiar partenerilor noştri de viaţă, în timp ce copiii şi nepoţii s-au împrăştiat care încotro. Iar la finalul acestui dans, mulţi dintre noi nu vom rămâne decât cu partenerii cu care l-am început: fraţii şi surorile, care au stat cel mai mult alături de noi, care ne-au iubit cel mai tare şi care, de departe, ne cunosc cel mai bine.
Fragment din volumul „Relaţiile cu fraţii şi surorile şi modul în care ne marchează viaţa” de Jeffrey Kluger. În pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză şi note: Carmen Ion
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
