Bănuiesc că v-aţi săturat de butada lui Churchil, cel căruia îi datorăm cei 45 de ani de pleonastică "democraţie populară", aşa că n-o s-o mai citez şi eu. Mai ales că, în acest caz, nu numai definiţiile paradoxale sunt dubioase, ci şi cele serioase: "Formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea", respectiv "Formă de organizare şi de conducere politică a societăţii, care proclamă suveranitatea poporului" - cu mici variaţii.
Conducerea directă a statului de către popor e cea mai simpatică din toate şi se manifestă prin referendum. Aici, constatăm mai întâi faptul că niciunul dintre elementele unui referendum (decizia recurgerii la el, formularea şi eventuala cuplare a întrebărilor, mesajele subliminale, organizarea scrutinului, numărarea, interpretarea şi punerea în practică a rezultatelor) nu este stabilit de către popor, care votează doar ceea ce i se dă voie să voteze. Şi, cum ştim, avem deja un referendum valid de al cărui rezultat i s-a fâlfâit majorităţii parlamentare. Numărul parlamentarilor nu numai că nu a scăzut, ci a crescut aberant!
În al doilea rând, se pune fireasca întrebare: Cât de des poţi apela la plebiscit? Să întrebi poporul, de pildă, de fiecare dată când semnezi un contract ceva mai mare de import-export? Imposibil. Următoarea întrebare: În legătură cu ce să-i ceri părerea? Cum ar fi, de pildă, să organizezi un referendum cu întrebarea "Sunteţi de acord să nu mai plătiţi niciodată nicio taxă şi niciun impozit?"!
OK, cu asta am terminat repede. Uitaţi de exercitarea directă a puterii poporului. Am putea crede că ea se manifestă măcar prin revoluţii, dar şi aici avem două probleme. Mai întâi că o revoluţie urmăreşte să răstoarne sistemul social-politic, deci - în cel mai fericit caz - să instaureze democraţia, ca atare are loc într-un sistem nedemocratic. Şi durează prea puţin ca să fie ea însăşi un sistem. Apoi - din experienţă personală, adică naţională - ştim prea bine că revoluţiile nu le fac popoarele, ci minorităţi din cadrul acestora. În cazul nostru, cei care au ieşit în stradă înainte de fuga lui Ceauşescu, respectiv câteva zeci de mii de persoane. Bucuria după nu se pune.
Definiţia pe bază de proclamare poate fi ignorată cu totul. De proclamat se poate proclama orice, inclusiv că Divizia naţională de fotbal e fără blaturi.
Rămâne doar exercitarea indirectă a puterii. Adică prin reprezentanţi. Câteva zeci de mii de alegători (70.000 pentru Cameră, 160.000 pentru Senat) stabilesc că un anume politician le va reprezenta interesele ca parlamentar.
Probleme:
1. Actualul sistem electoral aşa-zis uninominal, în fapt nici cal, nici măgar, permite ca în Parlament să ajungă, prin aşa-zisa redistribuire proporţională (cu procentele obţinute de partid), candidatul clasat în alegeri pe locul 2, 3 sau chiar 4, şi s-a prins un scaun în legislativ şi cu câteva sute de voturi.
2. Cu foarte puţine excepţii, de 23 de ani, în România se votează partide şi alianţe, nu oameni. N-ar fi o mare problemă (mai ales că politicienii se tot mută de la un partid la altul, aşa că oricum nu ai siguranţa că ăla pe care l-ai votat ca liberal nu devine peste noapte socialist) dacă măcar partidele, în ansamblul lor, s-ar manifesta în mod consecvent, coerent şi previzibil. Habar n-ai cine e Sile Vasile, dar e dintr-un partid care încurajează cultura şi tu vrei să fie încurajată cultura. Numai că, peste o lună ori un an, partidul acela devine partizanul încurajării industriei, de cultură ne arde nouă acum!?
3. Ca să-mi reprezintele interesele, un politician sau un partid trebuie să mi le cunoască. Atât înainte de a-l vota, cât şi după. Că viaţa mea se mai schimbă şi ea. Or, majoritatea politicienilor habar n-au care e viaţa alegătorilor.
Cam atât şi despre guvernarea prin reprezentanţi. Teoretic, ar trebui menţionată exercitarea puterii prin concediere. Adică mergi la vot şi-i dai afară din Parlament (primării, consilii judeţene, consilii locale) pe cei care te-au dezamăgit. Numai că nu poţi s-o faci decât prin înlocuire: pui pe alţii în loc şi-o iei de la capăt. Plus că asta se întâmplă doar o dată la 4 ani (alegerile anticipate sunt decise tot de clasa politică, deci nu se pun la puterea poporului). Şi dacă nu-ţi place niciuna dintre variante? Atunci te legeni cu gândul că, anulându-ţi votul sau neparticipând la scrutin, vei da "un puternic semnal" clasei politice. Care clasă politică se tăvăleşte de râs aflând de semnalul tău.
Până acum ne-am ocupat de democraţie numai din punctul de vedere al electoratului, al poporului, al celor mulţi. Dar - chiar dacă asta nu este specificat explicit în definiţii - democraţia se identifică şi prin faptul că orice cizmar (scuzaţi exemplul) poate să ajungă preşedinte. Dar asta era valabil şi în dictatură! "Dreptul de a alege şi a fi ales" era stipulat şi în statutele PCR, UTC şi FDUS. Bine, dar acum e altfel! Altfel, cum? Simplu: atunci atât candidaţii, cât mai ales câştigătorii erau impuşi "de sus", pe când acum nu. Oare? Aţi încercat să votaţi un membru oarecare al unui partid, pe care îl cunoaşteţi şi vă inspiră încredere? Nu puteţi să-l votaţi dacă nu l-a propus drept candidat conducerea partidului. Ca şi în dictatură.
OK, dar acum sunt mai multe partide, ai de unde alege! Diferenţa esenţială, aşadar, stă în pluripartidism. Să facem însă un mic exerciţiu de imaginaţie: dacă PCR s-ar fi divizat, dând naştere mai multor partide, cu diferite denumiri şi doctrine (declarate)? Cât mai multe şi cât mai mici. Adică exact sugestia făcută de ambasadorul sovietic Evgheni Tajelnikov într-o celebră discuţie din decembrie 1989 cu liderii FSN. Dacă Nicolae Ceauşescu (sau Gorbaciov!) ar fi fost bine sfătuit şi şi-ar fi luat curajul, putea s-o facă oricând şi probabil ar fi domnit până la moarte, el şi ai lui.
De altfel, aşa cum bine ştim, un act perfect democratic - alegerile din 1933 din Germania - a dus la 72 de milioane de victime şi pagube materiale incalculabile.
Pe de altă parte, când vorbim despre voinţa poporului - fie ea bună sau rea, inspirată sau nefericită, la judecata istoriei - trebuie să ne întrebăm, ca şi în cazul revoluţiei româneşti din Decembrie 1989, "Care popor?" Să luăm cel mai recent exemplu: USL a câştigat alegerile parlamentare cu scorul de 60%, considerat nu numai de către ei, ci de către majoritatea comentatorilor, drept zdrobitor. Numai că la urne s-au prezentat doar 41% din electorat, ceea ce înseamnă că USL a fost votată de numai 24,6% din cei în drept. Altfel spus, 75,4% dintre români (adică peste trei sferturi) NU au votat pentru autorii victoriei zdrobitoare. Drept urmare, ceea ce va face ori nu va face, rău sau bun, uniunea aflată la guvernare poate fi pus în sarcina - meritul sau vina - a numai un sfert dintre noi.
Aşa să fie? Aş zice că nu. Dacă lucrurile vor merge spre bine, meritul, da, va fi al 24,6% dintre români, care au ales bine. Dar dacă vor merge spre rău, vina va fi a 24,6% + 59% = 83,6% (aproape cât Ion Iliescu în 1990!), căci somnul civic naşte monştri. Cei care stau de-o parte sunt complici la rău şi n-au niciun merit la bine. Asta e părerea mea. Dar admit că sistemul e prost, căci dacă - sătul de prestaţiile celor 2-3 forţe principale - aş vota independenţi sau partide mici, votul meu ar ajunge tot la senatorii de drept. O altă limită stupidă a democraţiei.
Defectele acesteia sunt însă departe de-a se limita la viaţa politică! Majoritatea locatarilor dintr-un bloc poate decide ca acesta să fie vopsit în verde cu dungi roz sau să se renunţe la lift, pentru economie, sau să se oprească alimentarea cu căldură, din acelaşi motiv, sau să cheltuiască o mică avere pe un sistem de alarmă sau să se închirieze parterul unui restaurant producător de zgomote şi mirosuri - iar tu nu te poţi opune, deşi apartamentul e proprietate personală.
Fără îndoială, însă, că defectul de fond al democraţiei - şi anume acela că prin cantitate nu poţi suplini calitatea - a fost pus în valoare, la scară planetară, în urmă cu 12 ani, atunci când majoritatea pământenilor a celebrat cu un an prea devreme intrarea în mileniul trei, şi asta în ciuda faptului că oameni care n-au fost certaţi cu şcoala au atras din timp atenţia asupra prostiei. Tatăl meu m-a învăţat că "matematica este deasupra claselor sociale". Iată că, o dată cel puţin, s-a înşelat.
Mulţimea nu este deţinătoarea adevărurilor, nici măcar a celor elementare. A fi mai mulţi nu înseamnă automat a avea mai multă dreptate - în niciun domeniu. Nici când mulţimea este formată din simpli cetăţeni (de pildă, votanţii de la Eurovision), nici măcar când e vorba de specialişti (vezi ciudăţeniile petrecute la mai toate jurizările festivalurilor artistice şi chiar la cele sportive). Dacă numărul amatorilor de manele e mult mai mare decât cel al iubitorilor de muzică simfonică, asta nu clasează manelele peste Brahms, după cum cantitatea admiratorilor nu-l plasează pe Dan Brown înaintea lui Thomas Mann, nici pictura de gang în faţa lui El Greco, nici telenovelele deasupra lui Tarkovski.
Înseamnă toate acestea că democraţia e inconsistentă, lipsită de valoare şi nu asigură nimic? Din fericire, nu. Există valori fundamentale care sunt asociate cu democraţia, care nu funcţionează (bine) decât în democraţie. În primul rând, libertatea. Astfel, democraţia este valoroasă mai degrabă prin elementele ei conexe, decât în sine, şi mai degrabă prin comparaţie: pentru că în dictatură nu funcţionează drepturile omului, democraţia - practic singura ei alternativă contemporană - trebuie să fie bună.
Dacă e sau nu o consolare suficientă, asta hotărăşte, evident, majoritatea...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
