Cand vine vorba despre rolul teatrului inauntrul societatii (de fapt, pe la noi de mult nu mai vine vorba despre asemenea lucruri, oamenii de teatru preferand sa-si expuna, in reuniuni, ranile si ofurile personale sau sa-si arunce oale cu laturi in cap), cand se discuta, asadar, despre misiunea teatrului ca arta cu impact social major, toata lumea "responsabila" e de acord (sincer sau fiindca "da bine") ca scena trebuie sa reflecte realitatea inconjuratoare intr-un fel care sa-l puna pe spectator pe ganduri. Divergentele incep la intrebarea: cum?
Aici incep sa se manifeste, de altfel, nu doar "manifestele" estetice ale unui grup sau altul de artisti, critici, artisti&critici s.a.m.d., ci si pasiunile lor extraartistice, precum simpatia (sau antipatia) fata de un anume teatru, director, regizor, actor, dramaturg, interesul propriu in promovarea unui anume tip de literatura dramatica ori de exegeza scenica etc. Un numar de artisti contemporani crede, spre exemplu, ca teatrul trebuie sa se ocupe de ceea ce se numeste realitate cotidiana si ca spectatorii trebuie sa recunoasca pe scena mediul in care exista zi de zi. De ce? Probabil, pentru ca oamenii sa inteleaga mai bine aceasta realitate si acest mediu si sa li poata adapta mai usor; to cope with them, ca sa ma aliniez si eu anglofoniei ce invadeaza Romania, inclusiv prin intermediul titlurilor de piese, caci niciun june autor cu pretentii nu va da operei sale o denumire care sa nu contina macar un cuvant englezesc. Si, cum aceasta realitate si acest mediu sunt, stim, de o agresivitate frizand violenta si de o vulgaritate frizand pornografia, vom regasi si pe scena situatii jenant-socante (care ajung, incet-incet, sa nu mai socheze pe nimeni...) si un limbaj la auzul caruia ar rosi pana si soferii de TIR. Dimpotriva, un alt numar de artisti contemporani crede ca teatrul trebuie sa-i furnizeze publicului, care asta cauta acolo, "destindere" - si atunci ei le ofera semenilor din sala texte evazioniste, edulcorate sau neutre (comedii, indeobste), unde se vorbeste mult si despre mai nimic, in mizanscene terne, "culinare" sau de trivialitate medie si de la care, plecand, nu mai retii decat, cel mult, coafura protagonistei. Evident, sub soarele reflectoarelor pot (co)exista - spre indignarea reprezentantilor mai apelpisiti ai ambelor curente - si unul, si celalalt dintre aceste doua tipuri de teatru, plus variantele lor soft, plus (slava Domnului!) multe altele; intrebarea este care dintre ele va fi, pe termen lung, mai putin nociv pentru o societate ce sombreaza (barbarism in contul francofoniei oficiale!), sub ochii nostri si o data cu noi, in degringolada, alienare si dispret de sine. Ce-o (mai) fi, om (mai) vedea.
Foarte dedicat proiectelor de dramaturgie tanara (si regie la fel), Teatrul Foarte Mic a produs acum cateva saptamani premiera absoluta a unui text apartinand unei debutante si castigator al unuia dintre concursurile initiate de grupul dramAcum: Sado-maso Blues Bar de Maria Manolescu. In regia Gianinei Carbunariu - mica celebritate, deja, a "teatrului nou" -, spectacolul frapeaza, dintru inceput, prin situare, caci spectatorii sunt poftiti sa ia loc pe scaunele asezate, pentru ocazie, intr-unul din foaierele de jos ale TFM, aflat la nivelul strazii si dotat cu geamuri uriase; in acest fel, podiumul ingenios construit de scenograful Andu Dumitrescu serveste, pentru cei dinauntru, drept scena, iar pentru trecatorii de pe bulevard, drept galantar unde se expun, la propriu si la figurat, actorii. Acestia - Virgil Aioanei (nu demult absolvent si unul dintre rarii interpreti "de ultima ora" cu vocatie comica evidenta), Rolando Matsangos (un la fel de rar june-prim in acceptia clasica a termenului) si Adrian Anghel (distribuit constant de colegii sai regizori in roluri de bruta, ceea ce il ameninta pe tanarul actor cu o manierizare timpurie) - executa o complicata gimnastica intre planurile spatiului de joc, fugind din cand in cand si afara, in strada, spre a ne vorbi despre disperarea unui baiat de bani-gata (Matsangos) proaspat iesit din puscaria unde a ajuns dupa un accident rutier provocat de fapt de catre tatal odios si inconstient, baiat ce se razbuna pe omenire deschizand un "bar sado-maso", unde il obliga pentru inceput sa se prostitueze chiar pe prietenul (Aioanei) banuit a se fi cuplat, in lipsa lui, cu iubita emigrata, intre timp, in Germania; in joc intra si un ex-camarad de inchisoare (Anghel), care... si pastrez finalul pentru eventualii curiosi, recunoscand, totodata, ca nu am inteles prea bine cum se termina piesa, fiindca eram atenta la finalul spectacolului: din strada, unul dintre baieti scria ceva pe vitrina teatrului; cine si ce scria, de unde stateam, nu am putut sa vad. Ma rog, nu asta e nenorocirea; ea consta, dupa parerea mea, in cliseele mizerabiliste pe care le vehiculeaza textul (familia ticaloasa, societatea ignobila careia nu i te poti opune decat prin procedee la fel de ignobile, iesirile fiziologice ale dialogului), text, altminteri, nu lipsit de calitati de constructie si scriitura, dar aliniat la ceea ce tinde sa se transforme, din revolta genuina, in moda exasperanta.
Tot despre stupizenia, ipocrizia, meschinaria societatii (Sartre: "Infernul sunt ceilalti") vorbeste si Eugen Ionescu - Eugene Ionesco, de fapt... - in cateva texte, practic, necunoscute, excelent traduse in romaneste de Vlad Russo si Vlad Zografi si stranse de Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon, intr-un spectacol intitulat Ionesco - 5 piese scurte (titlu, altminteri, nu tocmai inspirat: 5 piese scurte, cu trimitere directa la celebrul film Five Easy Pieces, ar fi fost, cred, mai "percutant"). Vorbeste, desigur, in maniera sa, adica reducand la absurd situatiile, caracterele, dialogurile; rezulta o imagine marita a tembelismului universal, enorm de comica in aparenta si gigantic de trista in esenta. O imagine pe care, cu colaborarea Laurei Paraschiv (la capitolul scenografie) si pe muzica Adei Milea, Dabija o lumineaza, cu incredibila simplitate si acuratete, din toate unghiurile si in toate dimensiunile - fireste, prin jocul unor actori admirabili, precum Dorina Lazar, Oana Stefanescu, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihailescu, Niculae Urs, Pavel Bartos si Gelu Nitu. Un spectacol deopotriva acid si tonic, care iti "denunta" lumea si te impaca, ridiculizand-o, cu ea. Si cu teatrul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
