Dau in biblioteca, separat de colectie, peste un Secol 20 din 1983. Ma intriga faptul ca se afla in alta parte decat in sectorul dedicat publicatiilor si-l rasfoiesc sa vad ce anume m-a determinat sa-l asez mai la indemana. In mod cert nu este o preocupare recenta, imi zic, pentru ca altfel mi-as fi amintit imediat de ce aveam nevoie de el. Tema numarului este de o stringenta actualitate: Mass-media si vitalizarea culturii umaniste. Impactul subiectului asupra mea in 1983 a fost nul. Probabil ca pusesem deoparte acest numar din revista cu gandul de a-l citi candva.
In 1983, traiam intr-o lume mult departata de ceea ce era frison al altei lumi: "agresiunea transmisiunii", "televizorul ca membru al familiei", "al patrulea creier". Nu-mi mai aduc aminte cu exactitate daca se trecuse la TVR pe programul scurt, de doua ore, cu telejurnalul "partial color" (colorul fiind dedicat in exclusivitate lui Ceausescu), sau inca mai aveam si emisiunile educative, pentru tineret, ale lui Tatulici, si Festivalul National Cantarea Romaniei ("de pe marea scena a tarii - pe micul ecran"), stiu insa cu certitudine ca viitoarea societate modelata si chiar creata de mass-media nu era in preocuparile noastre. Cred ca, in afara meciurilor, campionatelor de gimnastica (noroc cu Nadia, in numele careia se incalca programul si puteam urmari live intrecerea pana la ore mai tarzii din noapte) si, partial, a olimpiadelor, nu ma interesau prea multe din ceea ce oferea obiectul asezat pe o masuta in sufragerie. Mai cred de asemenea ca nici un roman nu devenise dependent de televizor, astfel incat sa-si ghideze programul zilnic dupa programul TV si sa moara de curiozitatea de a afla ce-a mai spus seful statului. La filme nu ma puteam uita pentru ca simteam o frustrare teribila vazand marile productii ce rulasera cu cativa ani inainte in cinematografe (si, uneori, cativa dintre scriitorii ajunsi directori de cinema - Eugen Suciu, Ion Iuga - le mai reprogramau aproape clandestin) reduse la 40 de minute. Nu erau reduse - erau ciopartite. Intalnind, la simpla rasfoire, sintagma din Rene Berger - asaltul transmisiunii asupra codificarii, decodificarii in procesul lecturii -, mi-am adus aminte ca Mircea Nedelciu avea in primul sau volum - din 1979 - o proza cu o precizare: "transmisiune directa".
Mircea era cel mai "occidental" dintre noi. Ghid la ONT (sezonier, e-adevarat, dar ghid) pe relatii externe, conducea grupuri de belgieni, francezi si alti vorbitori de franceza. Avea posibilitatea sa stea de vorba cu ei, sa vada revistele si, uneori, cartile pe care le aveau cu ei. Era intr-un contact mai apropiat cu viata reala a celor din Occident decat noi, care o stiam fundamental din lecturi - studii sau literatura. O recitesc: un ghid ONT insoteste o frantuzoaica. Ea este fotoreporter la o revista interesata numai de monumente. Asadar, pe Marie France nu o preocupa nimic altceva din Romania in afara de ceea ce i se cere la redactie. Ea fotografiaza statui, monumente, catedrale, castele medievale si costume folclorice. Este o femeie ordonata, exacta, care isi include in programul deplasarilor ultima noapte de relaxare amoroasa cu ghidul. In fine, nu subiectul ma intereseaza in proza lui Nedelciu, ci posibilul impact pe care televiziunea il avea in tehnicile sale narative. Chiar daca se subintituleaza "transmisiune directa", tehnica este mai degraba cinematografica, taietura fiind a decupajelor si a insistentei pe detaliul vietii obisnuite (in genul neorealismului italian, de exemplu). Poate doar adresarea directa catre un posibil spectator (lector, in acest caz) sa apropie textul de formatul unei transmisiuni directe. Altfel, tocmai subiectul face total inoperanta o astfel de tehnica. Pentru ca in Piata din Cluj, unde se afla personajele, nu se intampla nimic spectaculos, demn de o transmisie. Ba, dimpotriva, platitudinea lui Marie France face imposibila chiar si confesiunea, in ciuda incercarilor "ghidului-narator" de a o face interesata sau interesanta: pentru ea, mai 1968 nu a insemnat nimic - a stat acasa, era eleva si nu o interesau miscarile studentesti, la Paris se simte foarte singura si atat, in deplasarile pentru revista face numai ceea ce i se cere, cartea pe care a adus-o cu ea in Romania - "En mai fait ce qu'il te plait", de Maurice Grimaud, fostul prefect al politiei pariziene, care a condus operatiunile de reprimare a revoltei studentilor - i s-a parut amuzanta. Pentru tanarul din Romania, mai 1968 a fost un moment important - o speranta a posibilelor revolte si in Romania? - si istoric, dar si personal: moartea parintilor Elenei, actuala sotie.
Asadar, in urma cu aproape un sfert de secol, Romania, romanii, dar, mai ales, intelectualii romani se aflau mult departe de ceea ce preocupa lumea de dincolo de Cortina de Fier. Daca Umberto Eco vorbeste de socul pe care italienii l-ar avea vizionand nonstop 24 de ore de programe TV americane, va imaginati unde ne aflam noi? Scrie Eco: "Televiziunea americana ne ofera exemplul cel mai infloritor al unei retele de posturi particulare, in stare sa ofere gratuit abonatilor sai cel mai fabulos sortiment de spectacole si cel mai lipsit de prejudecati si liber flux de informatii politice si de actualitate din intreaga istorie a mijloacelor de comunicare in masa. Fireste, aceasta este descrierea idilica si optimista, contracarata de descrierea contrara, provenind de la intelectualii radicali si in general de la orice american din marea burghezie care sta de vorba despre televiziune cu un prieten european: televiziunea e un aparat electric ca oricare altul, care se tine in bucatarie, pentru folosirea exclusiva a copiilor si a cameristei: un vehicul de neghiobii incalificabile, un rau inevitabil cand trebuie sa afli ultimele stiri sau sa auzi ce are de spus seful statului".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
