Intr-o fotografie din 1947, Peggy Guggenheim ne priveste zambind de pe patul cu capatai de argint facut de Calder, la Venetia. Nu este tanara, dar sclipirea din ochi arata entuziasm si inteligenta. S-a spus deseori ca arma ei de seductie erau Banii...
Unii o considerau urata, cu nasul ca o patlagica vanata, marele ei complex. Pe Max Ernst, cel de-al doilea sot intre miile de amanti, se lauda cu candoare ca l-a tarat la altar. In legatura cu ceilalti barbati din viata ei au ramas notorii certurile, mai ales cele cu primul sot, dadaistul Laurence Veil, pe care l-a ajutat insa, din punct de vedere material, si dupa ce s-au despartit. Iar Pollock, pe care l-a sprijinit atat de mult sa se afirme, spunea rautacios ca "ar trebui sa-i pui o cuvertura pe cap, ca sa te poti culca cu ea". Asta desi in tinerete era inalta, supla, cu ochii profunzi, cu glezne subtiri, parul pana la brau adunat intr-o coada groasa, si putea fi considerata o femeie frumoasa si plina de personalitate. Ii placea inca de atunci sa se targuiasca si multi cleveteau pe seama zgarceniei sale, nascocind povesti despre felul cum astepta restul la restaurante si calcula fiecare banut. Dar si multi s-au bucurat de sprijinul colectionarei si poate ca arta americana nu ar fi astazi ceea ce este fara Peggy. Expresionismul abstract pe care l-a promovat, Pollock si toata pictura postbelica, arta timpului pe care l-a iubit, ar fi perceputa astazi diferit fara contributia Margaretei (numele de botez) Guggenheim.
"Sa murim ca niste gentlemeni"
Evreu originar din Elvetia germana, Simon Guggenheim, strabunicul lui Peggy, foarte sarac, hotaraste in 1847 sa emigreze in Philadelphia. El si fiul sau Meyer lucreaza mai intai ca vanzatori ambulanti apoi comercializeaza extract de cafea si produse de curatat sobe din fier. Exploatarea ulterioara a resurselor miniere de plumb si argint in Colorado si cupru in Alaska le va aduce bogatii uriase. Se spune ca la inceputul Primului Razboi Mondial cei sase frati Guggenheim, multimilionari, detineau 80 % din argintul, cuprul si plumbul extrase in lume.
Un ochi avizat, un gust impecabil au ajutat-o pe Peggy Guggenheim, adevarata mecena a artei contemporane, sa construiasca o colectie din capodopere, desi ajunsese sa aiba mijloace relativ limitate. Nu de alta, dar era fiica lui Benjamin, al saselea nascut al lui Meyer Guggenheim, cel care renuntase la afacerile de familie pentru a duce o agitata viata mondena, si care isi insela deseori sotia, pe Florette Seligman, fiica unui bancher bogat. Sfarsitul lui apare teatral, dar nu este lipsit de maretie atunci cand, in fatidica noapte de august 1912, aflandu-se pe puntea Titanicului care se scufunda, pronunta aceste cuvinte memorabile:
"Domnilor, ne-am imbracat de gala, sa murim ca niste gentlemeni".
Copiii, cainii si colectia
Peggy avea ATUNCI 13 ani, si se spune ca toata viata a tanjit dupa figura paterna, pe care o va cauta in zeci de barbati, fiind insa deseori "saraca fata bogata", acceptata pentru banii ei, dar fara sa fie iubita. Dragostea a fost insa telul vietii acestei femei, care, imbatranind, nu a mai incercat sa se daruiasca oamenilor, ci colectiei sale si cainilor. Asta aminteste de un alt colectionar, Gulbenkian, care, nevoit sa paraseasca Parisul in timpul razboiului, isi suna zilnic personalul domestic al palatului sau de langa Arcul de Triumf, pentru a intreba ce mai fac papagalii...si bineinteles "copiii lui", adica operele de arta colectionate, la care tinea mai presus de orice pe lume. S-a spus ca Peggy si-a neglijat copiii biologici, pe Sindbad si Pegeen, pe care ii avusese din casatoria cu Veil. In memorii, ea vorbeste insa plina de emotie de fiica sa, care s-a sinucis la varsta de 42 de ani.
Cartile sale de amintiri, Out of this century: Confessions of an Art Addict (1946) sau Ma Vie et mes folies sunt documente pretioase despre o existenta de exceptie, marturii ale unui timp zbuciumat si efervescent, asa cum a fost si Peggy. Totodata este evidenta aspiratia ei de "a proteja arta epocii sale", dorinta ce se materializeaza in crearea unui muzeu de arta contemporana, obiectiv caruia i se va dedica trup si suflet. Un rol deosebit l-au jucat prieteniile sale artistice. Fusese introdusa in mediile boemei de catre Samuel Beckett si Marcel Duchamp, care o invata diferenta intre arta abstracta si cea suprarealista. Un apropiat al ei o descria astfel: "Era egocentrica, putea sa afiseze aroganta si raceala, care ii indeparta pe oameni, era nesigura de ea, singurateca, si se astepta la un devotament absolut de la cei pe care ii ajuta"...
Vizionara bine educata
Educata de guvernanta, cu o scurta trecere pe la o scoala privata destinata evreicelor bogate, Peggy avusese prima sa slujba la o librarie avangardista, "Sunwise Turn", condusa de varul ei Harold Loeb, care publicase o revista efemera folosind semnaturile unor Dos Passos, Gertrude Stein, Grosz, Kandinsky. Toate aceste influente, deschiderea si inteligenta ei vor cladi in timp vocatia colectionarului de arta. Este o femeie hotarata si totodata dispune de o imaginatie bogata. Oricat de buni sfatuitori ar fi avut, meritul este mai ales al ei: a stiut sa vada directia noului, intr-un timp asaltat de noutate dar si de conservatorism. Simptomatic este faptul ca, in 1928, se lupta in justitie pentru a demonstra ca Pasarea in spatiu a lui Brancusi este o opera de arta, incitand autoritatile sa priveasca in fata modernitatea.
Arta vie & barbati frumosi
In ianuarie 1938 deschide la Londra Galeria "Guggenheim Jeune", incepand la 39 de ani o cariera care va influenta mult arta postbelica. Vrea sa cumpere cate o lucrare din fiecare expozitie pe care o deschide. Brancusi, Calder, Moor, Arp, Giacometti, Miro. Pentru asta face mari economii, dar, in acelasi timp, continua sa sprijine financiar cativa vechi prieteni si artisti. Beckett o sfatuieste sa se dedice artei contemporane, "care este vie". In 1939 intentioneaza sa deschida un muzeu la Londra cu ajutorul prestigiosului critic Herbert Read, care, alaturi de Duchamp si Nellie van Doesburg, redacteaza o lista cu artistii care trebuiau reprezentati. In anul urmator, ignorand razboiul, face demersuri sa achizitioneze cat mai multe tablouri din atelierele artisilor, uneori chiar cate unul pe zi, punand bazele viitoarei colectii. Picabia, Bracque, Dali si Mondrian, L?ger si, bineinteles, Picasso, faimos, singurul care isi permite sa o sfideze, spunandu-i: "Doamna, departamentul de lenjerie este la etaj". Tenacitatea sa a dat roade, in scurta vreme si, profitand de preturile scazute de apropierea razboiului, Peggy va aduna 10 Picasso, 40 Max Ernst, 4 Magritte, 3 Man Ray, 3 Dali, un Klee si un Chagall. Suma pe care o investeste este de 250.000 de dolari. Despre Max Ernst spunea: " era asa de frumos...un pictor atat de bun...si atit de faimos". Mariajul lor va esua, vor divorta in 1946. Peggy insa continua sa adune amanti si lucrari de arta. In 1941, cu o zi inaintea ocuparii Parisului de catre germani, a parasit Europa cu sute de tablouri si sculpturi. Galeria pe care o deschide la New York, "Art of this Century", este un succes. O scenografie aparte este creata de Frederick Kiesler: pereti concavi, colorati, suporturi din lemn ca niste maini intinse, panze scoase din rame pentru a exista o mai mare interferenta intre public si opera, o ambianta care da bine alaturi de arta provocatoare, noua pe care vrea sa o promoveze. Galeria insasi este un obiect de arta, o combinatie reusita de senzatii fizice, pe fondul "muzical" al unei inregistrari cu deraierea unui tren. La vernisaj, Peggy va purta un cercel creat de Alexander Calder si un altul proiectat de Yves Tanguy pentru a-si arata impartialitatea intre arta abstracta si cea suprarealista. Primul sau catalog din 1942 va avea o introducere de Andr? Breton. Alaturi de artistii europeni, expune reprezentanti ai noului val american: Mark Rothko, Robert Motherwell, Clyfford Still, David Hare, William Baziotes si, mai ales, Jackson Pollock, caruia ii va oferi o subventie lunara.
Peggy la Venetia
Dupa razboi, in 1947, se hotaraste sa se stabileasca la Venetia. Iar in anul urmator este invitata sa expuna la Bienala, care isi redeschide portile dupa intereludiul belic. I se ofera Pavilionul Greciei neocupat din cauza razboiului din acea tara. Sunt expusi pentru prima oara in Europa: Arshile Gorky, Pollock si Rothko alaturi de opere cubiste, abstracte si suprarealiste, ceea ce arata impartialitatea colectionarei in fata artei de calitate.
In 1949, cumpara Palatul Venier dei Leoni, asezat pe Canal Grande, o constructie neterminata datand din 1748, care apartinuse uneia dintre cele mai faimoase familii din Venetia, intre membrii sai numarandu-se mai multi procuratori ai Serenissimei Republici si trei dogi. In anii 20, palatul se aflase in proprietatea marchizei Luisa Casati, adevarata femme fatale a anilor nebuni, amfitrioana Baletelor Ruse, care obisnuia sa mearga insotita de pantere cu coliere de serpi vii la gat, o muza excentrica a marilor artisti ai epocii ei, intre care Gabriele d'Annunzio. Palatul are o gradina, unde Peggy va organiza o expozitie de sculptura atunci cand isi inaugureaza muzeul in 1949.
Pe Canal Grande
Va locui la Venetia 30 de ani. Solitara. Faimoasa. Excentrica. Mereu insotita de favoritii ei canini. Din cand in cand, se plimba cu gondola ei personala pe Canalozzo, este o figura aparte in orasul neorealist, cu ochelarii ei in forma de fluture, pe nasul mare, rosu, din cauza exceselor. In 1969, este invitata sa-si expuna colectia in Muzeul Solomon R. Guggenheim. Va spune: "ma simteam ca o femeie nerabdatoare sa fie ceruta in casatorie". Colectia va ramane insa la Venetia, si doar la moartea lui Peggy, in 1979, fundatia creata de unchiul ei isi va asuma conducerea muzeului.
Astazi, vizitatorul Palatului Venier, la Venetia, ramane impresionat de selectia avizata, de felul cum Peggy a stiut sa se inconjoare de capodopere. Nu este doar meritul lui Duchamp, Howard Putzel, Beckett sau Sir Herbert Read. Inca de mica, ea a fost o cititoare avida, devorand literatura timpului ei, dar si clasicii, cu voracitate. A studiat pictura Renasterii italiene, folosindu-se de criteriile estetice promovate de criticul ei favorit, Berenson. Legaturile sentimentale au introdus-o in lumea tulburata si tulburatoare a Boemei, despre care vorbea cu majuscula. Gore Vidal, in prefata scrisa la volumul ei de memorii Out of this Century, o prezinta ca pe o eroina jamesiana, de felul lui Daisy Miller. Tacuta, ea stie sa asculte, este greu de patruns, si totodata, de o debordanta sinceritate. Are o ironie subtila si plina de haz atunci cand vorbeste despre rudele sale excentrice, despre bunicii ei veniti in America cu buzunarele goale pentru a deveni magnati plini de bani. Pe artistii pe care i-a cunoscut ii face sa retraiasca in paginile cartii, conturandu-i din cateva cuvinte: "Brancusi era pe jumatate taran siret si un adevarat zeu. Erai bucuros sa-i fii alaturi. Din pacate a devenit foarte posesiv si ma vroia langa el tot timpul. Ma iubea mult, dar niciodata nu am putut sa scot nimic de la el". In colectia ei se afla Maiastra, din 1912 si Pasare in spatiu, din 1932-40. De Victor Brauner are doua lucrari extraordinare: Suprarealistul, din 1947, si Constiinta socului, din 1951. "V.B. si-a pierdut ochiul in 1938, dupa care a progresat mult in pictura, de parca s-ar fi eliberat de un rau care il impiedica sa inainteze".
Pe Samuel Beckett il numea Oblomov. Il credea capabil de sentimente intense, desi el afirma ca este mort pe dinauntru. Kandinsky era "sarmant si vesel cu o sotie antipatica, cu treizeci de ani mai tanara decat el". Pevsner "era un soricel timid, capabil insa de mari pasiuni". Max Ernst "avea frumusete, sarm si mare trecere la femei, cu parul sau alb-blond si ochii albastri, cu nasul acvilin, precum ciocul unei pasari".
Despre criticul Herbert Read scrie: "arata ca un prim ministru, rezervat si demn. A fost ca un tata pentru mine, cred ca eram indragostita de el, spiritual". Admira tineretea sufleteasca a batranului Mondrian. Cu protejatul ei Pollock avea o relatie strict profesionala, putea fi generos, dar "atunci cand bea, devenea antipatic". Peggy a cedat multe din lucrarile pe care le cumparase de la Pollock unor muzee, lucru pe care ulterior l-a regretat. In ceea ce-l priveste pe Duchamp, era un "normand frumos, care arata ca un cruciat. Toate femeile din Paris voiau sa se culce cu el. Ii placeau amantele urate. Nu mai pictase din 1911, dar juca sah si m-a introdus in arta moderna", isi amintea Peggy in 1946. Ei ii apartine ultimul tablou al artistului - Nud coborand o scara. Despre Yves Tanguy scrie ca "avea o personalitate incantatoare, era modest si timid ca un copil. Parul ii statea ridicat pe cap, atunci cand era beat, ceea ce se intampla destul de des". In Palatul promontoriu, una dintre lucrarile lui Tanguy din cadrul Colectiei, este evidenta tensiunea delicata pe care artistul stie sa o creeze intre logica senzatiei si libertatea imaginatiei. Colectia Guggenheim insasi este o lume in care vizualul se impleteste cu intelectul si visul, in care alternanta de figurativ si abstract in juxtapunerea capodoperelor creeaza tensiuni delicate si deopotriva puternice, cucereste si uimeste, impletind logica cu sentimentul, curajul cu viziunea, flerul cu generozitatea si spontaneitatea, asa cum a fost si Peggy: O lume.
2006, Peggy si Fontana - o intalnire postuma
Sub ingrijirea lui Luca Massimo Barbero, cele doua serii emblematice ale lui Lucio Fontana, maestru al abstractului si spatialismului au fost reunite intr-o expozitie care se desfasoara la Venetia (iunie-septembrie 2006) si New York (octombrie - decembrie), patronata de Fundatia Samuel Guggenheim.
Pentru Fontana, Venetia s-a invesmantat in aur. Mantia grea a cerului, taiata de stele si turle, profunda ca un strigat de iubire, ca o sfasiere a patimii, este oglinda lagunii, argintata de razele lunii. In panze grele de impasto, striate de intarsii cu cioburi de sticla se simte miscarea materiei amintind de bisericile baroce, de volutele apei, de pretioasele mozaicuri, de splendorile bizantine. Nimeni nu a inteles mai bine Venetia ca Lucio Fontana, argentinianul; in In-forma picturii sale palpita senzualitatea materiei, se simte profunzimea gandului, jocul norocului.
In 1961, dand curs invitatiei de a participa la expozitia "Arta si contemplatie" de la Palazzo Grassi, Fontana a pictat o serie de panze patrate, cu nume lirice, in care cauta sufletul orasului din laguna, evoca stari, trairi: Aurul Venetiei, Noapte de iubire, Nunta la Venetia, Fiesta pe Canal Grande, Albastrul cerului la Venetia... Succesul a fost enorm, artistul fiind invitat sa expuna la New York, in galeria Marthei Jackson. Rezultatul a fost inca o serie de lucrari, care celebreaza in stilul sau caracteristic indrazneala arhitectonica a metropolei americane: 12 placi de metal taiat si inscriptionat cu simboluri ce vor sa sugereze energia vizuala a orasului.
Viziunea sa baroca si cea futurista se regasesc intregi in acest regal al artei sale prezentat acum la Venetia. Asa cum miscarea figurilor baroce se continua parca dincolo de suprafata suportului plastic, in volume dinamice, Fontana deschide spatiul dandu-i dimensiunea temporala prin gestul cu care gaureste, spinteca panza, in demersul sau simtindu-se premizele futurismului. "Cand lucrez ca pictor la unul dinte tablourile mele gaurite, nu vreau sa pictez ceva ci sa deschid un spatiu, sa creez o noua dimensiune a artei, sa intru in raport cu cosmosul, care se intinde la infinit, dincolo de suprafata limitata a picturii", spunea Fontana. Descoperirile despre relativitatea spatiului si timpului au permis artistilor accesul la noi orizonturi ale cunoasterii, materializate intr-o arta a sintezei pure, interdisciplinara.
Pictor, sculptor si ceramist, Fontana s-a nascut in Argentina in 1899 dar a trait aproape intreaga viata la Milano. In forme si texturi violente si totodata romantice el a cautat permanent sa descopere noi dimensiuni ale artei, conjugand tehnici variate.
In 1951, Fontana a publicat Manifestul Artei Spatiale, in care afirma forta intuitiei in cunoasterea lumii. A folosit printre primii lumina - neonul - in operele sale ambientale. De fapt, primele gauri au fost perforate tocmai pentru a lasa lumina neagra sa patrunda spatiul. Deseori panzele sale taiate au fost asemuite unui "colaj negativ" - metoda des folosita in arta contemporana unde tehnica de a compune tabloul prin adaugarea de materie este inlocuita de sustragere, inlaturare.
Fontana si-a inceput cariera artistica ca sculptor, influentat in plasticismul sau dens si figurativ de Archipenko sau Maillol, dar si de arta etrusca si medievala, de un anume arhaism. Vointa sa permanenta a fost de deschidere (in mod simbolic, putem spune ca ea s-a materializat in ulterioarele sale sfasieri ale panzei), iar la inceput a obtat pentru suprarealism si scriitura automata, prin care cauta sa sondeze spatiile interioare, abisurile subconstientului.
Demersul lui Fontana este intotdeauna critic, iar gestica sa, taierea, despicarea panzei monocrome ca un spatiu virgin are un sens exorcizant. La inceput folosea graffiti pentru individualizarea materiei intr-o dialectica a semnului, a culorii, a spatiului. Gestul creator fiind etern devine superior materiei insasi, este demiurgic, caci arta poate fi eterna ca gest, dar poate muri ca materie. Tablourile, sculpturile cosmice ale lui Fontana au numeroase conotatii speculative. Artistul repeta la nesfarsit ideea sa despre spatiu, despre cosmos, facand variatiuni pe aceeasi tema, panze scrijelite, cu linii verticale imobile, mai mult sau mai putin adanci, ca niste rani deschise pe fonduri de cele mai multe ori monocrome sau in juxtapuneri de culori rafinate, cu adaugarea unor materiale diverse: nisip, bucatele de sticla, pietricele colorate.
In campul informalismului italian, Fontana are o gestica precisa, neta, acuta, spirituala. Pentru Fontana materia este abstracta, este jocul de a multiplica la infinit o secunda eterna. Fontana a cautat sa reveleze in arta sa misterul lui DINCOLO, misterul Trecerii, relativitatea timpului si a luminii.
Documentar realizat de Alina Cambir, Venetia, septembrie 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
