Tarziu de tot, si asta numai dupa intalniri mai mult sau mai putin intamplatoare, a ajuns si generatia noastra la ideea autorespectului ca semn de buna socializare. Adica la firescul a tot ce tine, nu de fandoseala narcisiaca, dar de bunele maniere pur si simplu: filosofia vestimentatiei, educatia sanitar-preventiva, educatia muzicala, sexuala, estetica, dar si cultul olfactivului, respectarea ideii de concediu (la munte, la mare, "la mosie") etc.
Inclusiv filosofia gastronomica, arta de-a manca. In afara de orele de igiena, cand tovarasa invatatoare ne verifica unghiile si prezenta batistutei, scoala comunista ne-a invatat ca, naturala pentru baieti, e starea troglodita, restul e moft aristocratic si total anacronic. Noi stiam ca, "a te da cu parfum" este o cochetarie suspecta, ca eleganta este lux burghez, ca munca-i musai patriotica in vreme ce odihna-i parazitism, ori ca mancarea este o stricta necesitate, nicidecum o sarbatoare, o bucurie a comuniunii s.a.m.d. Intr-o lume care isi saboteaza sistematic Randuiala si se renunta pana si la scolile de arte&meserii, cine sa se mai gandeasca sa-ti predea macar rudimente din ce va sa zica treimea ars vivendi, ars amandi, ars moriendi?!?
Sigur, in studentie ne-am dedat cu voluptate la speculatii - psihanalitice, filosofice, istorice, etno-geo-specifice - pe tema actului de-a manca, de la erotica ingurgitarii (vezi vagina dentata) la initiatica alchimica, de la moartea ritualica si renasterea eterica, la lumea de jos a corpului (burdihanul ca infern vs. valul palatin ca substitut paradisiac). Ce eseistica de seminar am facut pe seama unor expresii precum "manca-l-ar mama" si "a-l manca din ochi"! Ce legaturi orfico-pitagoreice intre Menadele sfartecatoare si Maiastra noastra din basme, cea care, din iubire si recunostinta fata de Fat Frumos il inghite pe acesta, tocmai pentru a-l renaste si mai stralucitor...
Tot tarziu am ajuns si la euthanasie, la legatura actului mancarii cu impartasania, cuminecarea, adica la tot ce tine de fibra tainica, sacra, a inghitirii, mistuirii, contopirii, cinei intru duh.
Ei bine, focalizandu-si notatiile din cele 33 de capitole tocmai in tulburatoarea povestire a lui V. Voiculescu Ciorba de bolovan, Dan Arsenie reuseste sa lege partea estetica a subiectului (gustul) de cea filosofica, etica, mistica.
"Comuniunea intima cu savoarea fiintei", despre care vorbeste Mihai Sora in prefata, pofta ca "deschidere spre lume", masa ca ritual, specificul geografic al alimentatiei se leaga in lecturile lui Dan Arsenie cu fragilitatea fiintei convertita in forta si credinta (foamea ca nevoie de viata, dar si de arta, foamea de ideal, de Dumnezeu, de iubire etc.), de insumarea senzoriala - tactil, vizual, olfactiv - ca microcosm, la ideea hranei ca "vis al Materiei" ("suntem visatori activi, iar materia nu-i altceva decat pasta, plamada viselor noastre") sau de legatura alchimica a celor patru elemente in bolul de pe masa: "supele si ciorbele sunt marile si lacurile acestui vast peisaj care este masa. Participare la un cosmos devenit sensibil. Pentru copii, o farfurie de supa cu crotoane este ca o mare vapoare."
Trimiteri subtile la cutare sinestezii rimbaldiene ("culoare a sublimului, albastrul nu e comestibil"), transferul abil al contemplatiei in ingurgitare ("se poate manca sau bea un peisaj?"). Imaginea retetei culinare exclusiv ca un act de comedie, niciodata de drama sau tragedie. Polarizarea rafinamentului cu pentagruelicul: "ele se pot asocia cateodata, dar, in orice caz, rafinamentul este un semn de civilizatie, in vreme ce pantagruelicul ramane apanajul unei anume vulgaritati. Rafinamentul poate fi un act solitar impartasit, iar pantagruelicul se poate transforma in sarbatoare colectiva, cosmica, excesiva precum viata", de unde si uriasele consumuri de toate cele in spatiul carnavalului ca lume pe dos, intronare a nebuniei.
Toate acestea sunt bine, surprinzator corelate cu cadrele pedestre, domestice, de genul legaturilor dintre excitatia produsa de micul ecran si rontaitul permanent, dintre ascutirea senzualitatii si caldura binefacatoare, germinativa a bucatariei, dintre o cina buna si sexul debordant, inclusiv analiza "limbajului culinar" pe stadioane, in limbajul crainicilor sportivi, sau in parlament si gazetarie, ori relatia mitico-magica a copilului cu bucataria, vatra, cuptorul minunat, ca surogate de fericire matriciala, "reverie intrauterina".
Si inca: cina si optiunile conversationale: erotica, politica, educativa, sportiva, financiara? Plus elanul ludico-verbal dinspre finalul mesei, culminand in cantari, romante, coruri improvizate.
In fine, o intrebare: oare de ce nu spunem niciodata poezii la masa, ci povestim tot felul de istorii? Oare de ce poezia este incompatibila cu ideea de chiolhan? "Sa fie din pricina ca - efemera prin insasi natura ei - arta culinara nu suporta arta poetica?"
Ce ziceti: nu vi se pare ispititor meniul?
*) Dan Arsenie, Le presque rien nourrissant, Paris, Francoise Truffaut Editions, 2001, 125 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
