Cand ne gandim la societatile primitive de felul celor care inca mai vietuiesc prin Papua-Noua Guinee, probabil ca unul dintre primele lucruri ce ne vin in minte este avionul improvizat din lemn si liane, dupa modelul celui vazut candva pe cer, ca sa aiba localnicii iubitori de miracole mistice un obiect sacru la care sa se poata inchina. Iata insa ca memoria lor poate da omului civilizat lectii in probleme de supravietuire pe care superioritatea culturala a acestuia din urma pare sa le trateze mai putin eficient. Dar poate ca nu de superioritatea culturala e vorba, ci de spiritul increzator-delasator inoculat de ea in constiinta noastra pe cale de adormire.
Cutremurul din 26 decembrie 2004, care a potopit coastele Oceanului Indian cu valuri tsunami devastatoare, s-a soldat cu moartea a peste 200.000 de persoane. O hecatomba sinistra, specialistilor ramanandu-le sarcina statistica de a constata ca, in functie de pozitia lor fata de focarul cutremurului, comunitatile lovite in Indonezia, Thailanda si India au pierdut intre 10 si 90 la suta din potentialul lor uman. Analiza la rece a dezastrului a scos in evidenta lucruri menite sa arate cat de expusi si de nepregatiti suntem la declansarea unor enorme forte cataclismice, pe care civilizatia actuala nu le poate controla si, in buna masura, nu le poate nici macar anticipa corect momentul teribilei dezlantuiri. Concluzia este una deloc optimista: cu toate progresele realizate pe terenul seismologiei, al vulcanologiei, al studiului placilor continentale si in atatea alte domenii conexe marilor catastrofe, odata scapati de sub presiunea unui eveniment geologic de felul celui amintit mai sus avem putine sanse reale sa-l prevedem pe urmatorul. Stim doar ca va veni, intr-un interval oarecare de timp, si ca va distruge tot ce intalneste in raza lui de actiune.
Acest tsunami n-a fost, bineinteles, primul din zona, iar specialistii au inceput sa rascoleasca arhivele in cautarea informatiilor privind comportamentul populatiilor afectate de dezastrele anterioare. Evident, comunitatile respective erau si mai lipsite, unele chiar total lipsite de cunostintele noastre stiintifice, care sa le explice macar printr-o schema generala cum se produc cutremurele submarine si ce anume genereaza ele in masa acvatica a oceanului, odata ce s-au declansat. Era de asteptat, prin urmare, ca surprinderea lor sa fie de fiecare data totala, iar numarul mortilor mult mai mare, procentual vorbind, decat la calamitatea de acum patru ani. Ei bine, marea surpriza - a noastra, bineinteles - abia acum vine, cand descoperim ca un tsunami de intensitate similara, care a lovit Papua-Noua Guinee in anul 1930, a ucis in comunitatile de pe coasta un procent ce variaza intre 0,1 si 1 la suta din populatie. Ceea ce pare de-a dreptul incredibil, fata de uriasele procentaje de victime din cataclismul recent.
Ce s-a intamplat atunci? Amenintarea nu fusese mai mica, dar cercetatorii descopera astazi ca papuasii i-au citit semnele la timp si, reactionand cum se cuvine, s-au salvat de urgie, au supravietuit. Momentul cu adevarat sinistru se situeaza, in istoria lor, cu vreo cinci sute de ani in urma, cand - la fel ca indonezienii de astazi - stramosii lor au cascat vrajiti gura la spectacolul in desfasurare, pierzand tocmai clipele in care se mai putea face ceva. Dar amintirea acelui tsunami de demult, care le-a dat comunitatile peste cap, a fost, dupa cate se vede, atat de rascolitoare, atat de persistenta, incat a patruns adanc in folclorul local. Batranii satelor o repovestesc ca pe o legenda vie, transmitand-o din generatie in generatie, asa cum au relatat-o supravietuitorii de odinioara. Invelite mai mult sau mai putin in haina mistica si mitica (la fel ca avionul sacru de care vorbeam la inceput), amanuntele exceptionalului fenomen natural isi pastreaza in istorisiri succesiunea reala si forta de soc. Asa ca pana si analfabetii satelor de azi ale litoralului papuas stiu ca trebuie s-o ia la goana spre interiorul insulei indata ce apele incep sa se retraga masiv de la tarmuri, dezvelind fundul oceanului pana departe in larg. Ei nu mai asteapta, curiosi, sa vada ce-o sa se intample in continuare, pentru ca povestea auzita inca din copilarie le-a spus de mult urmarea. Are mai putina importanta faptul ca ei nu leaga dezastrul de vreun fenomen natural, ci de vrajile tribului vecin. Important e insa ca reactioneaza cum trebuie, cum le dicteaza memoria folclorica. Iar aceasta memorie originala le poate salva vietile, dupa cum s-a si intamplat in 1930. Dar si mai inainte, pe timpul altor generatii.
E greu sa nu leg pilduitoarea istorie a papuasilor de lucruri ce ne sunt mai aproape si pe care le-am trait noi insine. Multi dintre noi, vreau sa spun. Cutremurul din 1977 ne este si noua viu in memoria afectiva, dar din memoria efectiva pare sa se fi sters. Societatea luminata si bine inzestrata tehnic in care traim ne scuteste sa-i cultivam amintirea in versiuni folclorice. Ea e deja conservata in reportajele presei, in documentarele televiziunii. Stim, ca si locuitorii tarmurilor ecuatoriale, ca dezastrul se va repeta, ca fiecare an ce trece ne apropie de revenirea lui. Din nefericire, nu avem prin preajma un ocean caruia sa-i vedem apele retragandu-se in larg cu o jumatate de ora mai devreme decat catastrofa. Capitala e plina de blocuri subrede din constructie, carora zgaltairea anterioara aproape ca le-a ruinat structura de rezistenta. O poveste de felul celei ce bantuie vietile papuasilor ar trebui sa ne spuna ca toate aceste constructii, mereu neglijate, vor fi puse de urmatorul soc la pamant. In caz ca ar trai in Bucuresti, papuasii si-ar lua de pe acum talpasita, refugiindu-se in munti. Mai civilizati decat ei, dar mai nepasatori in probleme majore ale supravietuirii, noi n-o s-o facem. Vom astepta rabdatori sa vedem ca se intampla, ceea ce de fapt stim ca trebuie sa se intample de mult.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
