Poetul american Craig Czury a fost o prezenta remarcabila la Festivalul "Zile si Nopti de Literatura", 2005, de la Neptun: jovial, comunicativ, dispus oricand sa dea un recital la muzicuta. Felul acesta de a fi este expresia modului sau de a percepe si de a cauta poezia dincolo de tiparele academice: pe strada, in lumea ospiciilor, orfelinatelor, temnitelor, a celor fara de "acasa". Patrunde in zone interzise si se intoarce de acolo cu o poezie a adevarului care socheaza multa lume.
- Ce-ar trebui sa mai stie publicul roman despre Craig Czury?
- Am venit in tara voastra ca sa ma pierd. In fiecare dimineata ma plimb prin apartament si ma uit la Soare. Ma duc in cealalta directie si Soarele e tot acolo. Merg in atatea directii opuse, incat nu mai stiu unde si cine sunt. Nu-mi asum pe nimeni dintre cei ce vorbesc limba engleza si e mult mai lesne pentru mine sa incep dimineata cu o bautura intr-un bar si-apoi sa ma intreb in directie sa ma indrept. Asa ca, dupa ce-mi beau bautura, ies din bar si merg pe strada, sunt inca pierdut, dar sunt iluminat. Incep sa-mi caut drumul si de fiecare data il gasesc. Pentru urmatoarea bautura. Acesta e programul meu din Bucuresti.
- Bun, asta e, sa zicem, partea civila, dar care e partea poetica?
- Oh, Doamne, dar cum sa le separi?! Cand in cele din urma ma intorc in apartamentul din Bucuresti, intrebarea cea mai acuta e: unde sunt eu, cine sunt acesti oameni, cum sunt poemele mele? Si-mi raspund prin poemele mele. Deja am umplut cateva carnete, dar, din pacate, trebuie sa plec. Serios si sincer vorbind, ce-ar trebui sa se stie despre mine e ca mi-am facut aici buni prieteni care m-au dus la teatru, la muzee, la concerte, si ca ma simt un american pierdut. Singurul lucru bun pe care il am de facut este ca, atunci cand ma simt obosit, sa ma intorc in apartament, sa-mi dau jos pantofii, pentru ca-mi ard talpile, sa ma prabusesc intr-un fotoliu, sa beau ceva, sa ma uit la televizor. Deschid ziarele, ma intreb cine sunt toti oamenii acestia si incep sa scriu.
- Czury! Este un nume care ma duce cu gandul la origini europene, maghiare. E corect rationamentul meu?
- Oamenii care m-au infiat aveau radacini in Ungaria. Mama mea adevarata avea ascendenti polonezi - prin bunicul meu - si ucraineni - prin bunica. Am fost dat la orfelinat, de unde m-au infiat/ansfacat, acesti oameni. Am fost crescut insa in credinta ca nu sunt altceva decat cetatean american. Prin anii ''50, in zona Pennsylvania, nu trebuia sa se stie ca esti altceva, puteai fi prejudiciat daca ai fi spus ca esti ungur. Chiar daca acasa mai vorbeam ungureste, mi se repeta intruna: "Esti american, esti american!".
- De ce?
- Pentru ca patronii, toti, erau velsi sau englezi, iar daca erai altceva decat american, daca erai catolic sau daca aveai un nume care nu se putea pronunta nu puteai sa speri decat ca vei obtine o slujba mizera, in mina, si erai sortit sa nu promovezi. Se perpetua in acei ani situatia de la inceputurile emigrarii in America. Si eu, ca multi alti oameni, mi-am schimbat in cateva randuri numele.
- Care este publicul american de poezie?
- Sunt doua tipuri de public: unul, cel academic, citeste un anume fel de poezie sI are poezia pe care o pretinde; altul este publicul poeziei-spectacol, al poeziei-recital. Intre cele doua tipuri exista o enorma discordanta, chiar daca, in ultima vreme, pare ca asistam la un interesant melanj intre ele. Ce lipseste in America, pentru ca asa au fost fondate Statele Unite ale Americii, este o clasa intelectuala. In toata acea stratificare sociala, nu si-a aflat locul si o astfel de clasa. In America, poti avea o viata lunga si fericita fara sa te preocupe sau sa te fi preocupat vreodata poezia. Cat despre noi, incercam sa schimbam starea asta de lucruri. De fiecare data cand ma intorc de la diverse festivaluri - Argentina, Columbia, Rusia, Lituania, Macedonia, Croatia si-acum Romania - le spun prietenilor despre o audienta de sute de oameni care asculta poezie. Dar de ce vin sa asculte? ma intreaba ei. Atunci cand guvernele controleaza media, oamenii se intorc catre literatura, spre poezie pentru ca stiu ca acolo vor afla lucruri adevarate pe care nu le gasesc in media. Din pacate, publicul american nu are aceasta traditie de intoarcere spre poet, chiar daca scriitorii - si sunt mari scriitori in America - spun adevaruri de neaflat prin alte modalitati. Scriitorii americani isi asuma respomsabilitatea adevarului, dar marele public american prefera sa se uite la televizor si sa danseze rock''n roll. Asta e: publicul academic si scriitorii academici se citesc intre ei, iar publicul de strada se uita la televizor. Eu scriu in linistea mea si sunt citit de cineva in linistea lui. Din pacate, aceste linisti nu sunt compatibile. Nefiind agatat poetilor academici, scriu intr-un vacuum, adica nu stiu pentru cine scriu.
- Reprezinta aceste "creative writing" o solutie pentru atragerea publicului de pe strada catre poezie?
- "Creative writing" se desfasoara in medii sociale precum ospicii, inchisori, orfelinate, asadar cu oameni care nu sunt cititori de poezie si nici macar scriitori nu sunt. Dar cand ne asezam pe scaune si incepem sa vorbim, tot ceea ce spunem spunem cu pasiune. Nu e vorba de o scoala de literatura, ci de o comunicare care se poate transforma in scris. Ei nu stiu ca spun lucruri importante, dar, dupa ce scriem si foile trec de la unii la altii, ele se transforma in documente de poezie a adevarului. E directa, cruda, inspaimantatoare. Socheaza. Nu stiu daca e o terapie prin arta pentru "studentii" mei sau pentru mine. Nu sunt destui poeti care sa faca acest lucru. Prin anii ''70, a existat o ampla miscare a artistilor care faceau aceasta terapie. "Sa-i ia naiba, oamenii astia chiar au povesti, iar noi avem bani pentru a le asculta povestile", se spunea. Si rezulta un mare spectacol, iar multe dintre acele texte au fost ecranizate cu succes. Si pentru mine a devenit un mod de a exista in ultimii 20 de ani. Am mers acolo unde, indeobste, se crede ca poetii nu pot patrunde si m-am intors de-acolo cu poeme: minti ratacite, criminali feroce, homeless-i. Astfel de poeme lovesc cu o intensitate, cu o putere, cu un adevar pe care nici o alta forma de poezie nu o realizeaza. In America, se asteapta inca happy-end-ul, dar acesta vine cu crime, impuscaturi, violenta extrema.
- Devine in acest mod poetul un psihanalist, un psihiatru?
- Poetul este psihiatrul propriilor sale temeri. In fata colii albe de hartie, ma psihanalizez pe mine, deci, imi psihanalizez limba. Ca profesor, poate ca imi transfer mai multe elemente din ceea ce inseamna scrisul meu, psihozele mele, catre cei pe care ii invat sa scrie, decat invers.
- Care sunt impresiile tale dupa Festivalul de la Neptun?
- Prima impresie: festivalul vostru este primul in care am vazut niste poeti, cei romani, profund preocupati sa li se inteleaga limba, direct sau prin traducator. Vocea poetilor romani era in concordanta cu emotia, nu are nimci din scoala ruseasca, sa zic, a declamatoriului, a monocordului mecanic. Poetii romani sunt emotional legati de cuvant. Puteam sta in sala, fara casca, sa ascult si sa spun: "Da, asta-i poezie!". A doua impresie pozitiva: profesionalismul si importanta acordata traducerilor. In acest fel, comunicarile au primit raspuns din partea publicului, iar ooamenii nu au vorbit in zadar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
