Nu se stie cat de inspirat scria Mircea Horia Simionescu la varsta de 15 ani. Se stie insa cat de mult iubea taramul livrescului, frumusetea literei, mirosul cernelii, desenul pe care il facea cu destula usurinta. Epoca pe care o evoca aici este destul de intunecata, chiar scriitorul notand undeva: "1944-1948 - saracie, foame, frig". Sunt insa anii in care personalitatea sa literara se dezvolta plenar. Are prieteni buni, multi dintre ei nume mari. Scriu toti, mai ales poezie, caci in fata caderii suprarealismului in militantism, versurile devin un refugiu. (Marcela Gheorghiu)
Neadevaruri si autori inventati
In Scoala primara m-am evidentiat mai curand prin exces de mediocritate. Cartea de literatura ma plictisea cumplit, iar lectiile de istorie - in special cele despre voievozii rezidenti la Targoviste - aveau sa-mi contureze treptat sentimentul ca faptele care mi se relatau sunt confectii originale cu substrat dubios, "prefabricate de cercuri animate de interese meschine". Peste foarte multi ani, cand aveam sa ajung la varsta deplinei maturitati, rezerva mea fata de pretentia istoriei de a fi considerata o stiinta inefabila va ocupa un loc confortabil intre preocuparile mele; fapte, evenimente, toate fugeau la periferia neadevarurilor. Ceea ce faceam eu insumi la acea varsta frageda era o joaca de-a realitatea, un joc cu neadevarurile, cu scriitori inventati, cu autori inexistenti. Din ce in ce mai mult, ideea care se contura in mintea mea era aceea ca lumea in care ne miscam si pe care o masuram este o lume de falsuri. Peste ani, avea sa contribuie la dispretul meu absolut fata de seriozitatea istoriei ca stiinta proliferarea prin rapida fuziune media a tot felul de intamplari catastrofale, enorme, incredibile. Ca ziarist (un ziarist prost, ce-i drept), aveam sa aflu la Scanteia si la Agerpres, in biblioteci si arhive cum se fac averi in industria mondiala a gogomaniilor. Concluzia pe care am tras-o: nu voi ajunge niciodata la adevar, ba, mai mult, adevarul este frivol. Si astfel, am ajuns sa cred ca lumea este prelucrabila, ca este o creatie dubioasa. Ducand gluma mai departe, am ajuns pana acolo incat sa spun: Dumnezeu, cand a facut lumea, a facut-o in gluma, ca o schita, treaba grea nici nu a inceput-o inca!
Cerurile la Targoviste
In anii adolescentei, eram un foarte laborios si dedicat lucrator al scrisului marunt. Trudeam ore intregi, faceam reviste-manuscris, carti de acelasi fel, impreuna cu amicii mei. Pe la 13-15 ani, aveam sa fac cunostinta cu alti viitori prieteni, care erau si mai cititi decat mine, si mai instruiti, si din familii cu biblioteci mai serioase. Aici ma refer intai, desigur, la Radu Petrescu - marele mester. Va fi perioada in care ii voi cunoaste pe Costache Olareanu, venit de la Husi, pe Petru Cretia, Timotei Constantinescu, Tudor Topa, Radu Caplescu. Nemultumit de neseriozitatea cenaclului nostru, Radu Petrescu va "edita" revista Cantece noi, scrisa si desenata de el insusi cu penita de artist matur, va lansa "conceptionismul" si va publica placheta Apele negre.
Interesanta observatie a facut cineva la un moment dat, atunci cand a zis ca "Radu Petrescu nu a evoluat", pentru ca a fost din capul locului matur si asa a ramas toata viata lui atat de scurta, caci s-a stins la 55 de ani. Interesant este ca anumite indiscretii din partea unora din grup au facut sa se afle cu ce ne ocupam noi si, ca magnetul, am atras simpatia si prietenia unora cu care nu fusesem prieten pana atunci. Astfel m-am despartit de perioada copilariei si, la un mod destul de dur si cam fara caracter, de prietenii de dinainte, a caror preocupare de baza era sa se joace, asa ca nu au luat niciodata in serios ceea ce faceam eu. Nu-i mai doream nici prin curtea noastra. Imi amintesc ca odata, la intocmirea impreuna cu fratele meu a unei liste de participare - nu mai tin minte evenimentul, la o aniversare sau la farfuria cu gogosi pe care le facea mama - se adunasera vreo patruzeci de copii, parte colegi ai mei, parte colegi ai fratelui meu. Adevarul este ca si curtea noastra era mare, deci acolo joaca se putea intinde de la fotbal pana la literatura. Pentru mine, in cele din urma, a prevalat literatura. Atunci am schitat si alte carti, de pilda Cartea despre cer. Prin 1946-1947, eram inca in liceu, grupul nostru crescuse numeric, deoarece, asa cum am spus, ni se adaugasera si alti prieteni. Printre ei cateva nume mari - violonistul Mihai Constantinescu, care tocmai castigase un concurs de interpretare la Weimar, sau Petru Cretia, care si el venea des la Targoviste. Cu totii ne urcam pe casa - casa construita de mama, Doamne, cu ce greutate!, in stilul cubist, foarte la moda atunci. Ne urcam pe acoperis si priveam cu gura cascata si cu ochii cat cepele, cazuti intr-o admiratie aproape mistica, cerul, fiindca cerurile din Targoviste sunt formidabile - apusurile mai ales si, mai cu seama, noptile. Mama nu se supara ca ne suiam pe casa, chiar daca, in cele din urma, i-am cam stricat tabla. Ani de zile dupa aceea, biata de ea a tot avut treaba cu tinichigiul.
Putini eram, multi am ramas...
Mai tarziu, la varsta maturitatii, am avut de-a face cu "nebunia sociala". Am intrat in asa-zisul camp al muncii, am facut cunostinta cu realitatile dure si infecte ale vremii, pe care observ astazi ca nu le mai stiu decat cei de varsta mea. De pilda, noi nu am avut o miscare de emancipare politica puternica. Explicatia se gaseste in contributia istorica. Am fost tavaliti destul de-a lungul istoriei, asa incat am fost mai precauti si mai dispusi la compromis, la plecatul capului pentru ca sabia sa nu-l taie. In ce ma priveste, atunci, desigur, mi s-a format conceptia literara proprie despre realitatea sociala, vazuta de mine ca un joc fals; eu nu am luat in serios ceea ce se intampla in acei ani. Imi spuneam ca traim o improvizatie ulterioara conflictului mondial, ca suntem sub ocupatie, ca e firesc sa nu ne fie bine, ca o sa treaca si asta, ca americanii si britanicii vor face ceva pentru noi (dupa cum bine se stie, nu au facut mai nimic). Radu Petrescu gandea la fel; el niciodata nu a spus "Bulevardul Ana Ipatescu", ci "Bulevardul Lascar Catargi" (nu Catargiu), cu alte cuvinte, cercul nostru nu i-a luat nici un moment in serios pe comunisti. Aspectele acestea ne interesau prea putin. Pe noi ne interesau cartile.
Pentru noi, toata acea perioada a fost febricitara si entuziasta. Aveam energiile adolescentilor carora le-au dat primele tuleie in barba si au folosit in premiera briciul unchiului - personal, m-am taiat destul de mult cu el. Dar ceea ce as spune ca s-a produs atunci a fost un fenomen extrem de semnificativ. Ne-am dat seama, dar de aceasta data cu o luciditate probabil imprumutata de la profesorii nostri buni de literatura romana si franceza (spun buni pentru ca am avut si profesori prosti), ca literatura si-a pierdut normalitatea. Ce se publica atunci, in primele reviste comuniste de dupa 1945, era jalnic. Era literatura revolutionara a "omului nou", a schimbarilor radicale. Noi insa faceam suprarealism.
Toti scriam multa poezie, pentru placerea noastra, desigur, caci nu aveam curajul sa incercam s-o publicam. Faceam o literatura care isi daduse seama ca nu putea merge pe urmele suprarealismului cazut in militantism; Aurel Baranga, Sasa Pana, scriitorii suprarealisti fosti inainte de 1945 la revistele Alge, Unu, Urmuz si care in acea vreme publicau in revista Orizont a lui Sasa Pana erau de acum inregimentati politic, dupa modelul suprarealistilor francezi Paul Eluard, Louis Aragon, Andre Breton. Sasa Pana chiar avea o vorba: "Putini am fost, multi am ramas".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
