Iata niste confesiuni care se apropie, in sfarsit, de modelul augustinian: Mircea Horia Simionescu - omul, scriitorul ajuns la senectute a fost sarbatorit, de curand, de Uniunea Scriitorilor la implinirea varstei de 80 de ani - isi permite sa incizeze adanc mentalul copilului, apoi al tanarului chinuit de himere si ambitii, iar mai tarziu (in episoadele urmatoare) al pacatului care se cere motivat si, in cele din urma, extirpat. Astazi, scriitorul se intoarce la varsta la care a luat fiinta proiectul operei sale literare. Viziunea lui aduce, uneori, cu cea borgesiana, a lumii ca biblioteca. Doar uneori... (Marcela Gheorghiu)
Ambitii stendhaliene
Daca ar fi sa vorbesc despre amintiri si despre structurile interioare ale mentalului, as spune ca in ultimii zece ani, in urma unui infarct, am facut niste descoperiri utile, zic eu, unui romancier, unui analist, unui cercetator al sufletului omenesc. Pe scurt, am descoperit ca in spatiul si in viziunile mele conlocuiesc concepte foarte diferite si contrazicatoare intre ele care mi se par mai apropiate de realitatile fizice, metafizice, de orice fel, decat ceea ce stim in mod obisnuit. Nefiind om de stiinta, fireste ca nu am pretentia sa spun ca ar fi vorba de lucruri care pot fi sistematizate, teoretizate si introduse in manuale. Sunt pentru propriul uz! Le folosesc in vederea realizarii unor proiecte. Am proiecte destul de bine inchegate inca de pe vremea adolescentei, intre 15 si 18, poate chiar 20 de ani. O perioada in care mintea adolescentului care eram atunci era ocupata de o ambitie stendhaliana, de un orgoliu, o dorinta de publicitate chiar. Acestea erau dublate - asa cum sunt dublate cu mesada hainele purtate in anotimpul intermediar dintre doua sezoane - de o umilinta pe care, probabil, am mostenit-o din familia mea, o familie de amploaiati, cum zic eu cu nostalgie si cu duiosie, desigur. Era umilinta celui care, asemenea lui Bouvard si Pecuchet, stie ca trebuie sa-si faca datoria zilnica.
Ambitiile mele se concretizau in caiete confectionate de mana mea - arta invatata de la prietenul meu Radu Petrescu -, din hartie pe care o cumparam (in timpul razboiului, se gasea inca hartie buna). Exista si o meserie, care acum nu mai exista: aceea de cartoneur, care consta in impaturirea, brosarea, lipirea si cartonarea hartiei; asa se faceau caietele si cartile de mana - deloc inferioare ca aspect celor editate. Indraznesc chiar sa spun ca aparitiile editoriale din acei ani erau cam desfrunzite, prea usor se deschiolau si, mai totdeauna, aveai de-a face cu niste fascicule zburatoare, care nu puteau fi prea des rasfoite. Atunci am facut munca de caligraf. In Ratacirile unui caligraf, carte scoasa la o editura din Targoviste, care m-a omagiat astfel, se vorbeste despre tot acest "atelier de confectii" de hartie. Poate ca si asta o fi dus la viziunea, destul de timpurie, a lumii-ntregi facute din hartie. Inainte de a ajunge la viziunea lumii ca biblioteca, am vazut lumea ca pe un fagure urias de casete, aidoma celor de la serviciul de cartare de la posta, unde mama mea, care era functionar postal, trecea de la o caseta la alta purtand un sort dotat cu un buzunar mare. Din acesta scotea plicurile, pe care astfel le trimitea in directia ceruta. Am avut atunci, repet, nu viziunea unei lumi formate din insule, istmuri, munti, stramtori si alte forme geografice ale planetei, ci a unui labirint, cat de cat organizat, al directiilor. Iar aceasta idee mi-a dat-o... Posta din Targoviste, unde mama lucra ca functionara, iar dirigintele acesteia era bunicul meu matern, o autoritate in oras. In treacat fie spus, am vorbit la telefon pentru prima data la doi ani si jumatate, abia incepusem sa articulez primele propozitii cu subiect si predicat - pentru ca exista telefon la posta, dar exista telefon si acasa, la bunici. Vorbeam cu bunicul meu, trei minute, cinci, la un aparat la care invarteai de o manivela ca de o roata de put, ba mai si curenta biata masinarie.
Pana la 80 si mai departe...
Astazi ma mir de unde a venit acea intuitie a lumii ca fagure... Nu am o incredere prea mare in mitologie si in credintele obisnuite ale oamenilor in forte necunoscute care ne conduc de nu stiu unde; nu sunt deloc convingatoare pentru mine. Din contra, as zice ca intuitia mea a venit pur si simplu din senin. Dar ceea ce consider eu a fi foarte important si tuburator este ca atunci, la acea varsta, mi-a venit, de fapt, ideea intregii opere - la inceput nearticulata, nesistematizata, dar de la opt-noua ani s-a tot cristalizat, astfel incat la 20 de ani aveam, deja, trecut pe hartie planul operelor mele viitoare pana la 80 de ani si, as indrazni sa zic, si mai departe...
Planul incepea cu Cartea despre femeia esentiala - in nuce, acel dictionar de nume la care am lucrat mult mai tarziu si care avea sa apara abia in 1969. Cartea despre femeia esentiala continea o serie de portrete ale tipurilor cunoscute in viata mea de pana atunci.
Sau lumea "transcrisa" ca sa fie literatura! Atunci am gandit "Istoria organica a literaturii". Despre ce era vorba? Era o incercare pe zece pagini, scrisa cu cerneala preparata de mine din bozii, pentru ca era imediat dupa razboi si cerneala nu se gasea; disparuse splendida cerneala Kores. Boziile sunt niste fructe violete catre negru pe care le face un arbust ce creste in margini de padure, dar crestea si in gradina noastra de la Targoviste. Foarte bune pentru prepararea cernelii erau si minele de creioane chimice. Fratele meu, care era un tip foarte industrios si destul de imaginativ, ma ajuta si el la confectionarea cernelii: dupa ce curatam mina de lemnul creionului, o dizolvam in apa si ii adaugam doua trei fire de zahar, pentru a-i da o anumita consistenta, deoarece altfel se intindea... Nevasta-mea, care e olteanca, foloseste un termen regional interesant: ea zice ca se intina pagina. Revenind, asadar, in acei ani am populat lumea cu autori imaginari si cu continutul rezumat al unor tratate, carti, desfasurari epice cu totul imaginare, dar care - interesant! -, inca de pe atunci infatisau o lume secunda, lumea inteleasa de un particular. Caci, imi inchipuiam eu, fiecare isi imagineaza sau traieste, chiar, intr-o lume numai a lui. Marile reguli, credinte, traditii si obiceiuri sigur ca le traim toti - aceasta este o aliniere care face ca omenirea sa se inteleaga si sa nu se ia de gat. Altminteri, fiecare dintre noi ne miscam in mobilierul asta care e unic si irepetabil.
Eu si Borges
Anii 1944-1945. Grei, dar, Doamne, cat de frumosi erau anii aceia! Bombardamentele, spaima ca va pica bomba si pe casa noastra de la Targoviste, foametea, caci ne cam clatinam pe picioare... Dar ne pasa noua de toate astea? Tot saream gardurile si urcam in pomi. Timp de vreo luna si jumatate am mancat stir, planta care vad ca aici la Bucuresti cam lipseste, iar la mine, la Pietrosita, e chiar necunoscuta. Stir fiert cu putin otet. Ulei de unde? Nici nu erau bani, nici de gasit nu se gasea usor. In acea perioada am facut prima schita a "Istoriei literaturii organice", idee care, daca privesti cu acuitate spre vest, o regasesti in Argentina lui Borges. Simpla coincidenta, de altfel, verificabila oricand, caci ce comunicare putea sa fie pe vremea aceea si la acest nivel?! Am aflat de Borges - cu care sunt mereu comparat, desi suntem total diferiti - abia prin anii '60. In afara de lumea ca biblioteca - si nu suntem primii care au avut aceasta viziune, toata Italia renascentista este inseminata cu ea, apoi Franta si Elvetia - nu avem, desigur, mare lucru in comun...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
