Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză şi literatură americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Între ianuarie 2005 şi iulie 2012 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. A fost distins de trei ori cu premii al Uniunii Scriitorilor din România. Cărţi publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor (1990), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008), Despre doliu (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012). A scris şase cărţi împreună cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka (1998), Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007), O tranziţie mai lungă decât veacul (2011). Împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi este coautorul romanului Femeia în roşu.
- Chiar dacă vom discuta, sper, mai multe chestiuni, pretextul acestui interviu este apariţia recentă a volumului "Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha". O primă întrebare: cum se poate trece de la Raymond Chandler şi Leonard Cohen la William Faulkner? Aţi întrevăzut o legătură, o filiaţie între ei?
- Trecerea e foarte simplă: scriu doar despre ce-mi place! Oricât de bizare, derutante şi neserioase (cum mă admonesta dragul meu Dan C. Mihăilescu) ar fi aceste salturi, ele îmi aparţin. N-am reuşit niciodată să-mi reprim curiozităţile, plăcerea sondării unor universuri care, în mod normal, ar fi trebuit să-mi rămână indiferente. Îi invidiez pe cei capabili să petreacă ani şi decenii ocupându-se doar de zona îngustă a unei specialităţi. Cu tot regretul, nu sunt ca ei. Pe mine m-au fascinat întotdeauna intelectualii dispuşi la risc, la inovaţie, la plonjarea imprudentă, dar autentică, în zone care, în aparenţă, nu-i privesc.
Pe de altă parte, ca dascăl, ştiu ce înseamnă rigoarea, liniaritatea, perseverenţa, rutina. Poate că "ieşirile mele în peisaj" au şi un rol reglator: de a mă scoate din monotonia unui parcurs intelectual plin de "figuri impuse". Aş sublinia, însă, că personajele menţionate aparţin aceluiaşi spaţiu cultural, cel nord-american, căruia i-am dedicat, de altfel, mare parte din cărţile şi energia mea. Şi alte cărţi ale mele, Atlanticul imaginar (2002) ori Ultimul Judt (2011), investighează, cu o anumită febrilitate, aspecte ale civilizaţiei nord-americane moderne şi contemporane. Studiile, articolele, prefeţele pe care le-am scris gravitează, aşadar, în jurul unor nuclee destul de coerente.
Mi-am pus şi eu, fireşte, problema aparentei glisări mult prea subiective de la o temă la alta şi de la o carte la alta. Constat, însă, că mă aflu, din acest punct de vedere, într-o companie ilustră. Multe din vedetele criticii şi eseisticii internaţionale s-au afirmat tocmai prin bogăţia spaţiilor culturale frecventate. Nu cred, de altfel, că mai e posibil, în postmodernitatea noastră asumată isteric, să te cantonezi într-o unică alveolă culturală, oricât ar fi ea de generoasă. Unul dintre intelectualii pe care-i citesc cu multă plăcere este Greil Marcus. Critic muzical specializat în producţiile pop şi rock, el scrie însă despre aceste fenomene din perspectiva unui intelectual perfect familiarizat cu literatura, politica, pictura sau arhitectura. Vorbind despre Elvis Presley, The Band, Sly Stone sau Randy Neuman, de pildă, el face referiri la Roland Barthes, John Bunyan, Shakespeare sau chiar la... Raymond Chandler! Am fost întotdeauna cucerit de amestecul genurilor, de "impuritatea" aparentă a discursurilor culturale. Acelaşi Greil Marcus este autorul unei fabuloase "Istorii secrete a secolului al douăzecilea" (Lipstick Traces), care priveşte civilizaţia contemporană prin prisma unor fenomene precum dadaismul, punk-ul, rock-ul ori cinematografia. Să ne mai mire, atunci, că Harvard University Press i-a încredinţat tocmai lui sarcina de a coordona redactarea tratatului care avea să apară în 2009, A New Literary History of America? În ce mă priveşte, sunt norocos: slavă Domnului, există în România un editor, Silviu Lupescu, dispus să-mi publice şi texte chiar mai excentrice decât cele de până acum!
Pentru mine, şi William Faulkner, şi Raymond Chandler, şi Leonard Cohen sunt personaje care ţin de identitatea mea, de felul în care, sub influenţa lor, m-am construit din punct de vedere intelectual. Şi poate chiar moral. În mintea mea, demersul e mult mai coerent: fiecare din cărţile despre ei e compusă din perspectiva urgenţei de a dovedi, în primele două cazuri, literaritatea şi înalta valoarea estetică a creaţiilor, iar, la Faulkner, unde acestea fuseseră probate şi răs-probate de-a lungul timpului, din nevoia de a învăţa ceva despre înalta lui lecţie - o lecţie ce nu poate fi redusă doar la literatură, estetică, filozofie existenţială şi înţelepciune. Scrisul lui Faulkner e toate acestea la un loc. Dar e şi un de nespus misterios, un ceva care-ţi scapă mereu şi care, cine ştie, ar putea fi chiar totul...
- Cartea despre Faulkner e cea mai consistentă privire asupra marelui scriitor de după cea a lui Sorin Alexandrescu, de acum câteva decenii. Scrieţi că,începând prin a ne spune o poveste, Faulkner "ajunge să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile - despre cedările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile - ale fiinţei umane". Ce ar trebui să reţină, foarte pe scurt, un cititor mai puţin implicat în mecanismele creaţiei şi mai puţin familiarizat cu scriitura?
- Am fost şi eu uimit să constat că un autor care a hrănit o întreagă generaţie de prozatori români - aşa-numita "Generaţie '60" - nu a beneficiat de un tratament critic pe măsură. Au existat în România studii academice, simpozioane, articole, dar ele nu au trecut dincolo de mediul închis universitar. De fapt, monografiile dedicate autorilor străini în general se pot număra pe degetele de la o mână: cu siguranţă, cartea lui Sorin Alexandrescu se află printre ele, aşa cum, tot cu siguranţă, nimeni nu poate uita extraordinara scriere a lui Lucian Raicu, Gogol, sau fantasticul banalităţii. Dar aceste cărţi, în loc să creeze o emulaţie, au ridicat baraje. De vină o fi fost şi "planificarea culturală" din vremea comunismului, care considera că nu e cazul să ne "ploconim" în faţa scriitorilor străini...
Abordarea mea ţine, fireşte, cont de ceea ce s-a petrecut într-o jumătate de secol de "faulknerologie", adică anii scurşi de la moartea scriitorului. Astăzi, lucrurile se văd mult mai limpede. Ştim ce influenţă colosală a avut acest scriitor provincial asupra marilor centre de cultură. Dar mai ştim şi că, pe planeta noastră grăbită şi superficială, cărţile sale dificile nu prea mai au cititori. Înafara mediilor academice, cine mai are răbdarea, pasiunea şi interesul să pătrundă în lumea provincială şi încifrată a autorului care părea să scrie pentru sine, parcă spre a se elibera de un blestem, şi cu totul dezinteresat de cucerirea cititorului?
Paginile mele se hrănesc tocmai din inconvenientele provocate de evoluţia istorică. Astfel încât, scriind despre Faulkner şi cărţile sale, am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat cu omenirea în ultima jumătate de secol. Cum s-au metamorfozat valorile. Cum s-a topit soliditatea tradiţiei sub presiunea vieţii trăite la o nouă intensitate şi la o nouă viteză. Pe scurt, să descopăr ce-a rămas din toată zbaterea, din speranţele, din proiecţiile iluzorii ale unei civilizaţii condamnate la auto-anihilare şi insignifianţă. Fără să-mi propun neapărat, analizele mele s-au îmbogăţit cu o vagă pojghiţă filozofică, cu un fel de discurs suplimentar care sugerează că, scriind despre Faulkner, scriu şi despre mine şi, desigur, despre potenţialul meu cititor.
- Am impresia, poate greşită, că, deşi încă se publică destul din romanele lui Faulkner, publicul mai nou îl prizează mai puţin. Credeţi că eseul dumneavoastră va putea schimba această situaţie?
- Într-adevăr, cărţile lui Faulkner au intrat într-un con de umbră. Şi nu pentru că s-ar fi demodat, ci pentru că întreaga perspectivă asupra ideii de literatură s-a modificat. Astăzi, cititorul vrea satisfacerea instantanee a unei aşteptări, vrea un profit imediat, vrea, uneori, o instrucţie rapidă. Cum să găseşti aşa ceva la un scriitor care, dimpotrivă, amână, lărgeşte, adânceşte şi tulbură necontenit spaţiul existenţei? Pe cine mai interesează scrupulele morale, obsesiile freudiene ale unui personaj precum Quentin Compson, când suntem invitaţi, în savante seminarii universitare, să considerăm incestul o simplă "opţiune sociologică"? Cum să te mişte frumuseţea marmoreeană, nepământeană, ignorându-şi propria feminitate, a Eulei Varner, când totul e de vânzare la preţuri de nimic?
Au existat în ultimii ani încercări de publicare şi republicare sistematică a cărţilor lui Faulkner, la editurile Univers, Polirom şi All. Nu ştiu cu ce rezultate şi cu ce efect asupra cititorilor. Oricum, încăpăţânarea editorilor români de a-l menţine pe cel mai mare prozator american al veacului trecut în atenţia publică merită salutată. În ce mă priveşte, nu-mi fac iluzii: marea mea speranţă e să fiu citit măcar de oameni care l-au citit deja pe Faulkner! Adică de un fel de sectanţi care se încăpăţânează să creadă că nu există nicio relaţie între valoare şi succes, între notorietate şi influenţă. Undeva, în subteranele neştiute ale spiritului, sunt sigur că Faulkner şi creaţia sa continuă să irige rădăcinile acestei formule, poate îmbătrânită, poate incompatibilă cu aşteptările contemporaneităţii - deşi n-aş crede - numită roman.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
