A intrat în camera asistentelor anunţând pe un ton destul de firesc decesul meu. Cele trei femei, ce tronau în jurul ceştilor de cafea, nici nu s-au sinchisit să se mişte de pe scaune, au trimis-o pe infirmieră să-l anunţe pe doctorul de pe secţie. Şi ăsta a trimis-o mai departe, la morgă, să-l anunţe pe insul care se ocupa cu morţii. Suveica birocraţiei funcţionează de minune şi-n cazul unui mort. Pentru ei moartea mea era un lucru de aşteptat, toţi cei atenţionaţi de infirmieră ştiau despre cine-i vorba, se aşteptau s-o sfârşesc în cel mai scurt timp, până şi-un brancardier a întrebat-o dacă e vorba de "poietul acela trăznit care sî chinuieşti di câtiva luni sî dea ortul pochii şî moartea tot îi dă cu flit şî el nu şî nu". Chiar dacă toate aceste discuţii au avut loc în diferite puncte ale secţiei de oncologie, le-am perceput destul de uşor, deoarece acum aveam o plajă nemărginită de asimilare a realităţii, intram în sufletul fiecăruia fără niciun efort, citeam adevărul din spatele cuvintelor, adică din culcuşul gândului, desluşeam sentimentele direct din starea lor primară. Şi ce-i ciudat, cuvintele îmbracă gândurile într-un soi de hlamidă fonică chiar în clipa genezei acestora, apoi sunt trecute prin laboratorul minţii şi modificate după vrerea conştiinţei, după care sunt rostite cu întreg arsenalul de aşchii. Cuvintele brancardierului le-am simţit în stâlceala lor încă din momentul ce-l fulgeră gândul prostesc de a-şi da şi el cu părerea despre "poietul trăznit".
Nestingherit am început să colind fiecare ungher din spital. Planam fără să‑mi pese de ziduri sau de alte obstacole; am intrat în mintea fiecărui angajat, de la director la brancardier, le pipăiam fiecare gând. N-am insistat. Nu mă mai interesau chipurile lor. Am "scanat" fiecare vietate din curtea spitalului, m-am distrat cu reflexele maidanezilor, erau într-o permanentă agitaţie, în creiere nu le pulsau decât instinctele, cei mai mulţi mişunau în jurul bucătăriei şi a camerei mortuare. Mirosurile de mâncare şi de hoit îi atrăgeau. Şeful haitei era un dulău ciobănesc de culoarea vulpii. Avea un lătrat greoi, răguşit. Ăla de-ar fi scăpat în camera în care era depus cadavrul meu, în câteva minute m-ar fi făcut harcea-parcea. Şi dacă…? Poate ar fi fost mai bine, decât să mă mănânce viermii sau să putrezesc ca o cârpă în burta pământului, aşa aş fi bucurat un biet animal.
Cred că incinerarea ar fi fost cea mai simplă soluţie, s-ar fi ales praful şi pulberea de hoitul meu, n-aş mai fi devenit o povară pentru alde beţivanii ăştia şi nici o ţintă a ironiilor lor. Încă de cum mi s-a spus că am cancer, m-am gândit şi la incinerare, dar nu m-am încumetat de-ai mei, pe lângă faptul că ar fi fost o cheltuială în plus, n-ar fi fost nici creştineşte; din pământ am fost făcuţi, în pământ ne ducem. Şi apoi, dacă ar fi aflat mama de aşa ceva ar fi făcut infarct. M-a educat în spiritul Sfintei Scripturi. Sunt tot mai distant faţă de trupul care e pe cale să intre în putrefacţie, de fapt, din ultima săptămână de viaţă intrase într-o stare avansată de degradare, mii de celule s-au topit fără puterea de-a se mai regenera, ţesuturile se destrămau cu fiecare secundă. Da, entitatea care sunt în acest moment a "moştenit" doar memoria afectivă, asta încorporând şi cele mai pregnante sentimente. Odată cu stagnarea funcţionării creierului, simţurile au rămas fără sursa impulsurilor primare, informaţiile genetice s‑au spulberat, iar existenţa mea actuală este golită de orice formă lumească de viaţă, dar asta nu înseamnă că nu comunic cu lumea materială; chiar mai abitir, prind gândurile celor din jur încă din starea lor germinativă, înainte de a fi supuse controlului conştientului, înainte de a fi triate de minte, înainte de fi preluate de cuvânt şi pervertite. Da, e ceva extraordinar, în acelaşi timp şi ceva nociv, uneori te înspăimântă ceea ce gândeşte un individ şi ceea ce-i iese pe gură. E bine, încă nu sunt rupt în totalitate de cele lumeşti, încă realizez cine am fost, încă iau pulsul realităţii, numai că la un nivel superior, de chintesenţă. Încă am de cine mă ţine legat, de acel hoit de la morgă… Nu ştiu ce va fi după.
În camera de gardă e oareşce agitaţie, doctorul Gheorghe G. Carabulea, un infatuat fără pereche, îmi scoate fişa de observaţii, aleargă cu ochii peste ea şi scrie în partea de jos a paginii: "Decedat. Tumoră rinofaringiană agresivă". Mintea îi este departe de ceea ce se întâmplă în spital. În noaptea trecută a avut o aventură cu o asistentă de pe chirurgie, măritată şi cu doi copii; gândurile toate îi sunt blocate la scenele dezmăţului. Biata copilă e îndrăgostită foc de el, îşi dezlănţuiseră fanteziile fără nici cea mai mică reţinere din partea vreunuia. Conştiinţa începuse să-l persecute, câteva scene îl muştruluiau de zor. Şi-a bârfit soţia în faţa unei curve, ba mai mult, i-a dezvăluit o scenă intimă: cum şi-a educat consoarta să facă sex oral. Asistenta Mioara e acum în braţele soţului ei, povestindu-i pe un ton dulce ce grea gardă a avut şi cât de obosită este. Doctorul îl cunoaşte destul de bine pe bărbatul acesteia, inginerul Mirel Manolache, au fost împreună într-un weekend, acela a fost momentul când s-a înfiripat idila dintre cei doi. Brusc, mă atinse o vagă curiozitate, probabil că eram încă purtătorul acestui "virus" pământean. Sunt sigur, cu timpul va dispărea. Am poposit chiar în apartamentul asistentei cu pricina. Într‑adevăr, Mioara stătea culcuşită în braţele soţului, era în stare de veghe, cât pe ce să adoarmă. Avea pe ea o cămaşă de noapte vişinie, transparentă, gândurile îi absorbeau din semiobscuritatea minţii imaginile cu futaiul de peste noapte, aproape că retrăia fiecare secvenţă, era cât pe ce să aibă orgasm. Tresare, se apropie de urechea soţului şi-i şopteşte pe un ton mieros că-l iubeşte. Drept răspuns, primeşte un sărut cald pe frunte. Amândoi au gândurile departe unul de celălalt. Doamne, ce distanţă enormă putea fi între un soţ şi consoarta lui în astfel de momente, da, chiar mai mare ca între mine şi hoitul meu! Oare de ce Dumnezeu a dat cuvântul omului drept scut în faţa gândului? De ce tolerează minciuna? Greu de găsit un răspuns!
Colindatul prin celelalte saloane a fost instantaneu, cunoşteam foarte mulţi pacienţi de pe secţia de oncologie, le ştiam durerile, am încercat să le oblojesc, dar nu mai aveam nicio punte de comunicare cu lumea lor, le atingeam doar gândurile fără a le putea converti în cuvinte sau cel puţin în ceva impulsuri de altă natură, cu ajutorul cărora să comunic într-un fel sau altul. Ciudat! În cabinetul de ORL, profesorul Corneliu Romaniţan fusese deja înştiinţat de moartea mea; cam tot personalul de pe această secţie ştia de relaţia bună care a existat între mine şi acest doctor. Asta s-a întâmplat după ce-am primit vizita unui barosan de prin minister, care s-a dat un fel de rudă cu mine. Aşa-zisa noastră prietenie nu a plecat de la cine ştie ce limbaj comun sau că ar fi existat vreo undă de comunicare între noi, ci politicianul a luat-o mai mult ca pe o obligaţie morală, probabil pentru a-şi detensiona conştiinţa de presiunea păcatelor politice. Cândva ne-am intersectat părerile în câteva dialoguri incitante, dar fără a găsi puncte comune de gândire. Primul impuls al profesorului a fost să coboare la demisol, să treacă să mă vadă la morgă. Însă i-a lipsit curajul. Aşa se întâmplă, oricât de învăţat ai fi cu moartea, tot te strânge în spate când vezi o cunoştinţă aruncată în camera mortuară. Instinctul de conservare este cel ce te forţează să dai înapoi, oricâte necazuri ai fi avut, tot rămâi cu regrete când părăseşti lumea asta a păcatelor. Sunt imagini care te pot şoca, te pot urmări tot restul vieţii. Profesorul Romaniţan nu era un tip duplicitar, cred că un asistent l-a prezentat cel mai bine: tipul e dur, dar nu-i omul jumătăţilor de măsură; ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Nu se lasă călcat pe bătături de colegi, dar nu-i excesiv de orgolios; în schimb, umblă după fuste cu limba scoasă, nu cred să-i fi scăpat vreo doctoriţă sau asistentă mai acătărea de pe secţie, când se ciupeşte ar fute şi maidanezele din curte. În cele câteva discuţii care au existat între noi am căutat să-l aşez în portretul pe care i-l schiţase subalternul său. Cred că în bună măsură a avut dreptate.
Altul care m-a impresionat a fost radioterapeutul, nimeni altul decât "mister" Călinescu. Acesta a fost cu adevărat marcat de moartea mea, a rămas câteva momente cu gândurile vraişte, a fost cât pe ce să verse şi-o lacrimă. Când i-a ajuns vestea la ureche, brusc i s-a întunecat sufletul. Trecuseră vreo două luni de când nu mă văzuse, în mintea lui persista încă imaginea unui om în puteri, între timp m-am topit ca o lumânare, până, iaca, am ajuns la… muc. Ce-i drept, s-a mai interesat în câteva rânduri de mine, se simţea obligat, primise de la ai mei o căciulă de bani, dar obligaţiile profesionale nu i-au permis să treacă să mă vadă, secţia pe care o conducea era în permanenţă supraaglomerată, stăteau şi câte doi pacienţi în pat, iar el nu-şi vedea capul de atâtea probleme. Era de înţeles. Acum, chiar că-i părea rău. Până şi în mintea asistentului, care fusese trimis să-i aducă trista veste profesorului, s-a produs un mic cutremur. Deh, la un moment dat fusesem de-al lor! Asistentul Valentin îl cunoştea pe doctorul Călinescu de ani buni, nu-şi amintea să fi reacţionat în felul acesta la moartea vreunui alt pacient. Sincer, nu l‑am iubit pe când i-am fost client: era arogant cu subalternii şi extrem de sever cu personalul mediu, tremurau asistentele de frica lui de mama focului, mai ales dimineaţa când îl vedeau intrând cu ţigara aprinsă, ştiau că s-a trezit cu faţa la cearceaf şi că are să le-njure toată ziulica. Aşa se şi întâmpla! Era în permanenţă plictisit, cam în fiecare zi făcea acelaşi lucru: ba cobaltoterapie, ba radioterapie, mai pipăia şi câte un ganglion, mai citea câte un CD. Totuşi, avea un fler clinic extraordinar. Înainte de a fi supus tratamentului, pacientul făcea o simulare spre a i se trasa zona asupra căreia trebuiau focalizate razele. Ei bine, după o primă ochire, doctorul localiza cu exactitate tumora, altor medici le trebuiau două-trei şedinţe de simulare spre a se dezmetici. Îl ajuta mult şi experienţa, îi trecuseră pe sub ochi mii de canceroşi, lucra pe această secţie de peste treizeci de ani, cred că îi era iradiat tot organismul; cu toate astea nu părea deloc ofilit sau bolnav, numai epiderma avea o tentă pământie, iar degetele i se uscaseră, ajunseseră ca nişte vreascuri. Când se enerva, îi tremurau de parcă ar fi cântat la pian. Pentru vârsta lui era încă vioi, avea şi-un corp atletic. Chiar dacă la prima impresie părea niţel coleric, avea un psihic echilibrat. Dar, uite, vestea morţii mele l-a tulburat, poate că-i momentul să văd cât de afectat e, ia să intru mai adânc în mintea lui, să‑i trimit ceva impulsuri din lumea asta, să văd cum răspunde! Jocul a prins, imediat s-a lăsat descoperit, probabil că nu mai trecuse printr-o asemenea experienţă. L-am trimis în faţa oglinzii propriei conştiinţe să se destăinuie. Subit a început să tremure ca un epileptic, să facă spume la gură. Zeci de crabi negri ca smoala îi aduceau în cleşti imagini şocante cu momente grele din propria-i viaţă, depunându-le pe plaja conştiinţei. Era un spectacol oribil: orgii cu asistentele şi chiar cu bărbaţi, plocoane peste plocoane cerute de la familiile muribunzilor. Dar secvenţa cea mai dură a fost când i-au fost proiectate trupurile inerte ale unui nou‑născut şi al unei tinere de vreo douăzeci şi trei de ani. Brusc, câteva gânduri i-au luminat imaginea trecând s-o descifreze: pe când era student, a lăsat borţoasă o fostă colegă căreia i-a făcut avort şi atât ea, cât şi fătul au murit la câteva zile după intervenţie. În imaginea care-i ocupă acum tot ecranul conştiinţei apare şi securistul care l-a cercetat şi căruia a trebuit să-i fie recunoscător toată viaţa, devenindu-i slugă şi informator fidel. M-am înspăimântat, în câteva secunde m-am retras, lăsându-l în tulburare, dar în afara oricărui pericol, îl mai chinuiau doar mici remuşcări. A dat cu apă peste ochi, privindu-se cu scârbă în oglindă. Pentru câteva fracţiuni de secundă, îi apăru în faţă imaginea imberbului imbecil ce comisese dubla crimă.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Paralela 45, colecţia Biblioteca românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
