Ziarul de Duminică

Moartea e bine mersi – (IV)/ de Lucian Alecsa

Moartea e bine mersi – (IV)/ de Lucian Alecsa

Autor: Lucian Alecsa

13.04.2012, 00:08 144

L-am lăsat în plata Domnului, dorinţa mea era să ştiu cine îmi anunţă familia, fără ai mei prezenţi nu pot să-mi elibereze certificatul de deces. Da, asistenta-şefă e cea care pune mâna pe telefon şi-o sună pe nevastă-mea. Când primeşte vestea, Gabi intră în criză de panică, se prăbuşeşte ca o cârpă cu telefonul în mână, tremură, se agită, copiii nu sunt acasă, încă n-au ieşit de la cursuri. Şi femeia de la celălalt capăt al firului intrase în panică, stătea cu telefonul la ureche şi urla ca o disperată: "Alo! Alo! Alo! Doamnă, mă auziţi, trebuia să vă aşteptaţi la aşa ceva, v-am spus ultima oară când aţi venit să-l vedeţi că mai are doar câteva zile de trăit. Era într-un hal fără de hal! Acum liniştiţi-vă, aveţi atâtea de făcut!" Asistam la acest monolog cu o oarecare pasivitate, aş fi putut să intervin, să mă insinuez în mintea nevesti-mii, să fac un pic de lumină, s-o determin să renunţe la gândurile negre, să-şi recapete luciditatea şi să răspundă normal la telefon. Şi aşa sunt o entitate invizibilă, n‑aş fi creat niciun fel de suspiciuni. Ce-i drept, când a leşinat am simţit o uşoară frisonare, am avut tendinţa să-i sar în ajutor, dar, uite, n‑am făcut-o. Parcă-i confortabil aici, în noua entitate, nu eşti supus altruismului în orice moment, poţi goni printre gândurile altora cu indiferenţă.

Copiii au găsit-o pe mama lor zăcând lângă măsuţa de pe hol, cu telefonul în mână. S-au speriat, cel mic a intrat într-un tremur cu sughiţuri, plângea fără lacrimi şi-o tot ruga să se ridice. Andrei a fost mai puternic, s-a repezit spre bucătărie, a luat o cană cu apă şi-a stropit-o pe faţă. În scurt timp şi-a revenit, s-au îmbrăţişat, au început să plângă toţi în hohote. Cristi era în continuare cel mai disperat: "Ce mă fac fără taaata…?" "Fii tare, ne-om descurca, ne aşteptam la aşa ceva!" - a încercat Andrei să-l îmbărbăteze. Avea vocea stinsă, cu greu reuşi fratele său să‑i înţeleagă spusele. "Tata acum urcă spre ceruri, el va rămâne în sufletele noastre, să ne rugăm pentru sufletul lui!" - aşa a încercat Gabi să-şi încurajeze odraslele. Toţi trei s-au aşezat în genunchi în faţa icoanei de pe hol, rostind în gând fiecare câte o rugăciune. Dacă băieţii, dragii de ei, nu ştiau decât "Tatăl nostru", pe care îl tot repetau, nevastă-mea m-a şocat: nu era o fire evlavioasă, niciodată n-am auzit-o rugându-se sau făcând apologia creştinismului, iar acum, din suflet îi izvorau tot felul de rugăciuni pline de semnificaţii. Pătrunsesem până-n adâncul minţii ei, era pur şi simplu sub transa cuvintelor ce le rostea în şoaptă. Aşa am reuşit să-mi deschid o firavă cale spre sufletul ei şi să-i transmit cât de mult am iubit-o. A avut o tresărire, a deschis ochii înălţându-şi privirea spre fruntea pruncului Iisus de pe icoană, a făcut semnul crucii, după care a rostit ca pentru sine cu lacrimi în ochi: "Şi eu te-am iubit, scumpule!" S-a luminat brusc la faţă, părea mai tânără cu vreo douăzeci de ani. Nu ştiu dacă în viaţa lumească ne‑am declarat unul altuia vreodată aceste sentimente cu atâta sinceritate!

Am dat să intru şi-n sufletele copiilor, dar în primul moment am întâmpinat o oarecare ostilitate, ori eu nu eram pregătit să mă confrunt cu gingăşia lor, ori ei, dintr-un soi de spaimă, s-au aricit, nelăsându-mi posibilitatea să-i pipăi. Îmi era teamă să nu-i zbucium şi mai rău. La a doua tentativă m-au acceptat. Primul care mi-a permis a fost Cristi, sufletul îi era zdruncinat rău de durere, era asemenea unei foiţe de pergament îmbibată cu lacrimi, pe suprafaţa imaculată era proiectată doar imaginea mea, toate gândurile îi erau focalizate spre viitorul lui fără tată. Era disperat. În minte îi pulsau tot felul de idei sinistre. Se vedea un simplu profesoraş de ţară încercând să-i înveţe pe nişte mucoşi tainele matematicii. Era convins că dacă m-ar fi avut pe mine i s-ar fi deschis alte porţi, puteam trage ceva sfori, aş fi recurs la toate cunoştinţele pentru a-l ajuta să ajungă cel puţin profesor la un liceu mai acătărea. I-am transmis speranţa că totul va fi bine dacă mă va purta în permanenţă în minte, să se roage pentru sufletul meu şi să-mi urmeze puţinele sfaturi pe care i le-am dat. Brusc, mi-a răspuns, nu-i auzeam vocea, însă suflul cuvintelor lui îmi ataca din toate părţile noua entitate sau, mai bine zis, noua formă de-a fiinţa, numai că acum… nemărginire, eter…

Da, existam, eram o entitate, eram un halou curcubeic pluridimensional, imperceptibil pentru ochiul omului neiniţiat, dar care avea forţa de-a absorbi orice adiere de gând şi chiar sentimentele celor apropiaţi. Ah, aici e fericire cu carul! "Tată, iartă-mă, te-am supărat în nenumărate rânduri, ai fost bun cu mine, te voi iubi în permanenţă, nimeni nu te va putea scoate din sufletul meu!" Impulsurile pe care le primeam mă panicau într-un hal fără de hal, aproape că-mi descompuneau masa fotonică. Erau gândurile lui Cristi lovindu-mă din toate părţile. "Ce-ai păţit, ai început să vorbeşti singur?" îl întrebă Andrei printre sughiţuri. "Nu, vorbesc cu tata, vrea să mă liniştească, hai să ne rugăm pentru sufletul lui!" Amândoi s-au aşezat în genunchi spunând "Tatăl nostru" şi "Crezul", imaginea mă acoperea ca un linţoliu umed; cred că sentimentul fericirii l-am păstrat şi-n această lume, era reconfortant. Era asemenea unei ploi călduţe de vară ce-ţi mângâie fiinţa atinsă de arşiţă. Odată ce pot prinde comparaţii din lumea vie înseamnă că nu sunt întru totul rupt de ea. Mi-au aprins şi câte o lumânare.

Soţia mea era încă buimacă, mintea-i era răvăşită rău de tot, era copleşită de durere, dar, în acelaşi timp, gândurile îi zburau şi spre ceea ce avea de făcut în următoarele zile. Îşi schiţă un mic scenariu privind înmormântarea mea. Am fost tentat să-i insinuez o stare de linişte, dar m-am abţinut, lucrurile trebuiau să-şi urmeze cursul normal, dacă interveneam aş fi putut să-i fac şi mai mult rău, s-o detensionez pe moment, după care sufletul să acumuleze şi mai multă durere, iar într-o bună zi s-o ia razna. E mai bine aşa! După ce s-a schimbat de hainele de serviciu îmbrăcându-se într-un costumaş negru, destul de elegant, pesemne îl cumpărase când aflase că am cancer, i-a rugat şi pe cei doi copii să procedeze la fel. Cristi era încă dezorientat, nu-şi putea aduna gândurile, se blocase pe un scaun, iar vorbele maică-sii îi zburau pe lângă urechi. Andrei îl zgâlţâi repetându-i cele spuse de mama lor. Bietul copil făcu ochii mari şi-şi privi fratele cu un amestec de teamă şi durere. Avea privirea pierdută, fără căutare, era rupt de realitate.

Masa mea fotonică se cutremură. Spre a evita o intervenţie inoportună, m-am retras cât mai aproape de cadavrul meu. Eram încă atras de el ca de un magnet, exista un cordon luminos care ne ţinea aproape, cred că până la înălţare există un fel de parteneriat destinal, nu puteam să-l las chiar aşa în bătaia muştelor. Dar nici nu-l puteam apăra de plăcerile lor instinctive. Era în descompunere avansată, deja măruntaiele fierbeau, în burta mea era o forfotă de nedescris chiar dacă temperatura camerei era destul de scăzută. Aşteptam să sosească individul care să mă spele şi să mă bărbierească, fusese trimis de către un medic de vreo jumătate de oră, dar neghiobul se oprise cu un alt beţivan ce supraveghea centrala termică, făcându-şi curaj cu un şnaps. Dobitocii sorbeau pe rând dintr-o sticlă de jumătate de vodcă ordinară. "Mă duc să-l pregătesc pe unul în drumul către iad, să-l ferchezuiesc, să-i fac şmotrul, dar nu mă apropii dă el până nu vine familia să-mi strecoare ceva gologani." Nu m-au surprins în niciun fel spusele lui, gândurile îi erau chiar mai defăimătoare la adresa mea, mă înţepa cu fel de fel de injurii obscene. Pesemne îi dădusem de lucru şi el avea de dus la bun sfârşit o mică afacere, avea de tăiat o maşină de lemne la un vecin, pentru care ar fi primit o sumă frumuşică. Aşa că se aştepta ca nevastă-mea să‑l recompenseze cu ceva mai mult mălai. Celălalt părea să aibă un oarecare bun‑simţ, îl încerca şi un fel de milă: "Bă, tu nu ştii, despre morţi numai dă bine, nu fă păcate, cândva vei da şi tu socoteală. Să ştii dă la mine, Dumnezeu vede tot, unde mai pui că acum şi dracul se boldeşte la noi". După trei înghiţituri ochii au început să-i clipească cu intermitenţă precum semafoarele defecte, se îmbujorase la faţă, îl apucă şi sughiţul. "Amicul meu" o şi tăiase când îşi văzu prietenul de pahar la ananghie, îi era teamă să nu fie luat la întrebări dacă acesta ar fi dat ortul popii. După câţiva paşi s-a întors, uitase plasa de plastic în care avea trusa de bărbierit şi câteva fâşii dintr-un cearşaf uzat, îi erau necesare la şters pe mâini după hăcuire. Îl rugă pe partener, care între timp îşi revenise, să-i mai lase o înghiţitură pentru când va termina treaba: "Auzi băi, să-mi păstrezi un strop, să nu-mi borăsc maţele, cred că l-au năpădit lighioanele, a zăcut câteva luni pă la canceroşi". Nu primi niciun răspuns şi plecă cam abătut. În faţa uşii era aşteptat de-ai mei, însoţiţi de asistenta-şefă de pe secţia de ORL. Andrei avea pachetul cu îmbrăcăminte. Cristi izbucni într-un plâns cu sughiţuri când îl văzu pe individ. Simţi cum mecla de casap a celui din faţa lui i se întipăreşte direct pe creier urzicându-i tot trupul.

- Dă îndată îl dau gata, îl fac freş, nu durează mai mult dă jumătate de oră. E pipernicit, nenorocitul!

Individul nu avu nici cea mai mică emoţie în voce, asistenta îl aprobă din cap, după care se întoarse spre nevastă-mea rugând-o să mai aibă un pic de răbdare şi să-şi liniştească pruncii. Fără a spune ceva, Gabi şi cei doi copii s-au aşezat pe banca din apropierea casei mortuare.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Paralela 45, colecţia Biblioteca românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO