Când au început să îşi decoreze oamenii spaţiile în care locuiau? S-ar zice că încă din vremea când unii dintre ei îşi lăsau urmele mâinilor sau conturau siluetele colorate de vânători arhaici şi de bovidee prin peşterile de la Lascaux (Franţa) ori Altamira (Spania).
Odată cu desprinderea de locuirea în natură şi confecţionarea unor soluţii imaginate şi proiectate de el, fie că era vorba despre case, fie că înţelegea să îşi improvizeze corturi ori iurte, omul şi-a acoperit pereţii ori carcasele de piei care îl adăposteau cu blănuri, dar şi cu textile ornamentate în chip specific, viu colorate, menite să protejeze de frig, să ocrotească permiterul locuirii de intruziuni magice malefice şi, nu în ultimul rând, să placă. În aceste habitudini ritualic-estetice se cuvine căutată originea tapiseriei care, cel puţin de la faimoasa panoramă a bătăliei de la Hastings (din 1066), reţinută prin lucrătura textilă magnifică de la Bayeux, a depăşit - în Europa - vârsta infantilă.
Din sec. al XIX-lea încoace, după ce romantismul a adus în prim-plan apetitul pentru folclor, exotic şi trecuturile mitizate (mai ales cel medieval), într-un moment în care modernismul explora simplitatea importată din orizonturi îndepărtate sau redescoperea sensibilitatea numită impropriu "primitivă", tapiseria a urmat aceeaşi cale ca şi artele figurative înrudite, pariind şi pe reducţie la esenţial, dar şi la fructificarea detaliului fastuos, rafinat.
Vizitând retrospectiva personală Firul vrăjit a Angelei Roman Popescu, aceste gânduri vin aproape spontan în mintea privitorului, găsindu-şi ilustrarea expresivă şi profund originală în elaboratele artistei.
Originară din Mureş, absolventă a Institutului clujean de Arte Plastice din 1974, plasticiana textilistă a avut răgazul de a fi prezentă în spaţiul public din ţară şi din străinătate în repetate rânduri, având astfel prilejul să păstrundă în galerii şi expoziţii personale, dar şi să mediteze şi să îşi elaboreze cu tot mai accentuată profunzime viziunea artistică.
Îndepărtându-se întrucâtva de tradiţia domeniului preocupată de ansambluri ample, destule din cele peste o sută treizeci de exponate iau forma unor lucrări de grafică - executate sui generis, din bucăţi de stofe, pânze, atlasuri, crepdeşin, brocarturi, mătăsuri, ţesături aspre sau aţe, sfori şi şnururi -, aşezate în rame, sub sticlă, şi dobândind un aer unic, surprinzător.
Înainte de a-şi modela viziunile însă, autoarea se dezvăluie ca o maestră a colecţionării materialelor, despre care ar putea vorbi ore în şir, pe care le "adulmecă" neobosit, cu care îşi umple atelierul într-o fascinantă alchimică şi aluvionară goană permanentă după ele.
Mai apoi vine şi vremea alcătuirilor: munţi sau coline sau clăi sau obstacole în calea privirii, frize în mai multe benzi ori prefirări şerpuitoare de fire scămoare, entităţi ce evocă o lume a naturalului în graiul sofisticat al asamblărilor din perimetre textile a căror cromatică are forţă de seducţie devine instantaneu indubitabilă.
Inventivitatea pusă în joc pare incredibilă, aici configurându-se un clopot din mosoare de aţe, dincolo imaginea unui oraş din petice de culoare ataşate fundalului în forma unor bucăţi de pânză etc.
Învolburările de aţe conduse în spriritul barocului pentru a da dimensiunile unei căpiţe nu au nimic din naturalismul căutat de curentele naturiste ale artei, ci sugerează mai degrabă, prin atmosfera pe care o degajă, coafurile sofisticate ale doamnelor din pictura lui Gainsborough.
În acest fel, codurile culturale se îmbină, ca şi materialele, dând o viziune de o plastică forţă sintetică şi făcând din întâmplarea întâlnirii cu arta Angelei Roman Popescu un indubitabil, fericit, eveniment.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
