Mutilare

 

 

De sub mine se inaltau si cativa arbori pana la nivelul etajului trei. Instinctul de conservare a functionat atunci ireprosabil. Am reusit sa ma prind de o creanga ivita salvator pe traseul prabusirii. M-am prins, creanga s-a rupt din cauza greutatii, dar caderea a fost franata, apoi picioarele au nimerit in paienjenisul altor crengi care, intrepatrunse, formau un fel de pat la randul lui salvator, unde m-am oprit intr-o pozitie evident inestetica, zgariat si insangerat, dar cu organele vitale nelezate. Suierul luciferic al caderii a fost insa perceput de unii dintre vecini, care au aprins imediat lumina.

In prima clipa au crezut ca au de-a face cu un infractor care s-a urcat pana la acel nivel pentru a forta intrarea intr-un apartament sau altul. Apoi, vazandu-ma, s-au lamurit cum stau lucrurile. Din fericire, ma imbracasem, desi, logic, nu ar fi trebuit sa-mi pese de felul cum as fi aratat dupa presupusul deces. Cu greu m-am descalcit si din doua sarituri am ajuns la sol nevatamat. Suicidul fusese ratat. Peretii acvariului nici macar nu crapasera. Apa verzuie si statuta clipocea in continuare, inviorata doar de bulele de aer plecate din botisorul mormolocului pe care-l intruchipam. Fiindca doua cucoane scosesera capul pe fereastra vociferand in toiul noptii, n-am putut sa emit decat obisnuitul ssss, tot un suier, de data aceasta al linistirii, doamnelor, domnilor, nu va impacientati, sunt vecinul dvs., colocatarul, stiti care, nu am patit nimic, doar m-am ranit putin si mi-am rupt hainele, ce vreti? Sunt un experimentator, atat, am dreptul sa experimentez. Din pacate, nu am avut cum sa evit publicitatea. Dar nu asta dorisem? Tentativa mea de sinucidere a fost consemnata la stiri pret de cateva secunde, poate tot atat cat durase caderea sau inaltarea din acvariul imaginar.

- Domnu' Horia, nu pot sa cred ca ati facut asa ceva.

- Tu erai mica pe atunci...

Fata din fata mea nu a implinit inca 18 ani, e eleva de liceu, dar cand te uiti la ea numai la scoala nu te gandesti, la scoala, la carte, la tot ce insemna adolescenta studioasa in alte vremuri. Are insa un nume care te amuteste: Ecaterina Hatieganu, iar felul cum il pronunta e atat de senzual, incat simti de la primele silabe un usor vertij. Nu e vorba insa de mine, care am invins asemenea provocari, ci de altii, tineri tumultuosi care nu au cum sa stea indiferenti in fata unei asemenea tentatii. Chiar i-am spus odata: Catrinel, stii ca esti o tentatie? Poti suci foarte repede capul unui barbat. Ea a ras atunci, ras inca de copil rasfatat. Gurita umeda, carnoasa, pometi ridicati, dar fara a deveni proeminenti, ochi mari, privind mirati lumea, lipsiti inca de adumbriri perverse, bust subtire, mladios, solduri inalte si arcuite, sani la a caror baza nu puteai aseza un creion ca se si dadea de-a dura, fiindca acele minunate creatii ale pielii si muschilor nu se lasasera nici cu un milimetru, nu stiu cum s-o descriu si oricum descrierea e saraca, nu reda nici o iota din forta ravasitoare a acelei tinereti pe care viata probabil abia asteapta s-o mestece intre falci. Si cand te gandesti ca nu e exclus sa fi fost conceputa in vara lui 1990, intr-unul dintre corturile grevistilor foamei...

- Dar chiar, domnu' Horia, repeta ea. Cum de ati avut atata curaj? Ce a fost in mintea dumneavoastra?

Ma ia de-a dreptul la rost pustoaica, dar indignarea ei imi face bine. Daca nu s-ar mira asa sincer si nu ar face ochii mari, desi mai mari decat sunt nu pot fi, probabil ca dialogul nostru nu ar avea nici sare, nici piper, ea s-ar plictisi de mine, eu as obosi si mi-as lua talpasita. Dar asa pot sa-i trezesc interesul si trezindu-i-l efectuez si un exercitiu de autoinviorare. Intr-adevar, ce a fost in mintea mea atunci?

-Mi-aduc aminte cand ma luati de la scoala, de la gradinita. Ati fost ca un tata, eu, stiti, nu l-am cunoscut pe tatal meu...

Fetita aceasta care arata ca o adevarata femeie si-a pastrat neintinat sufletelul, e curata pe dinauntru, amintirile ei din copilarie functioneaza ca niste sertare pe care le tragi usor fiindca gliseaza perfect, iar atunci primesti in fata miresme calde, imbietoare, miroase a scortisoara, a vanilie, a cozonac abia scos din cuptor, a rufe spalate cu sapun de casa. Da, o duceam la gradinita, o luam de acolo, in clasele primare chiar am facut lectiile cu ea...

- Ce a fost in capul dumneavoastra? O cunosteati pe mama? Mai traiau bunicii?

- Nu, nu cred ca o cunosteam. Sincer sa fiu nu-mi mai aduc bine aminte, raspund cu vocea ezitanta, poate si din cauza jenei de-a oferi unui copil asemenea explicatii.

- Pun intrebari prostesti, se corecteaza ea. Nu mai conteaza acum ordinea in care s-au petrecut lucrurile...

Mama stia insa ce ati facut si nu o data a spus: vai, saracul! Va compatimea sincer. Cand am intrebat-o la cine se refera si am auzit ca e vorba de dumneavoastra, cat eram de distrata si tot am simtit aici un junghi...

Imi arata sanul stang, care sub bluza stramta si subtire zvacneste apetisant. Dedesubtul acelui muschi se ascunde probabil inima si dedesubtul inimii e tot ce nu putem pipai.

- A trecut mult de atunci, incerc s-o consolez, de parca ar avea vreun rost observatiile pretins intelepte. Nu vezi cate lucruri s-au intamplat in tara? Romania nu mai e Etiopia Europei.

- Ce e aia? tresare ea.

- Un slogan vechi, de acum douazeci si ceva de ani, prin care descriam mizeria din comunism. Aiureli!

- Da, bine ati spus, aiureli! Eu nu am inteles niciodata nimic din politica. Am auzit ca presedintele a citit in Parlament un fel de raport despre despartirea definitiva de comunism. A fost huiduit sau aplaudat, nu am inteles nimic...

Cand m-a cautat prima data aveam telefonul inchis. A repetat apelul de mai multe ori. Niciodata nu ma cautase atat de insistent si de aceea am inteles ca ceva nu e in ordine. Catrinel, copila lui Margot, spre deosebire de maica-sa, care stia ca nimeni altcineva sa te imbrobodeasca, sa simuleze suferinta sau dimpotriva s-o camufleze cand aceasta era reala, nu stapanea o asemenea stiinta.

De aceea apelurile ei insistente ma ingrijorasera. Ne-am intalnit la un McDonald's sau un Pizza Hut de pe langa strada Mircea Voda. Catrinel invata la Liceul Matei Basarab si ii e usor sa ajunga la orice punct din zona. Deseori ma gandesc ca generatia ei nu a cunoscut altceva decat un oras de piatra, de sticla si de metal, a cunoscut pavaje lustruite si trotuare cu bordura sfaramicioasa, o generatie care a crescut cu ochii lipiti de ecranul ordinatorului si si-a pierdut vremea in limuzina parintilor, captiva unui lung sir de alte masini care ruleaza bara la bara, pufaind din metru in metru si din semafor in semafor.

~sta-i universul in care a crescut Catrinel si totusi viata ei a avut si o particularitate vicleana, sarpele i s-a furisat in culcus si a muscat-o de mica, ea nu si-a cunoscut tatal, iar mama ei, ah, mama ei... Uneori ma trezesc vorbind de unul singur, asa cum ei niciodata nu as fi in stare sa-i vorbesc, desi unui sinucigas ratat, chiar daca-l asculti, nu se cuvine sa-i acorzi mare incredere, asa sunt toti cei iesiti din comunism, din Gulag sau Holocaust, nu mai au mintea intreaga si deci orice ar spune ar trebui luat cu maxima ingaduinta. Totusi, ma abtin, rareori cand indraznesc sa-i sugerez ca lumea din jur nu a aratat intotdeauna asa, ca mai erau gradini si parcuri, casute si curti, ca oamenii mai stiau sa se bucure sau sa se intristeze. Tristetea ii innobila si in orice caz nu munceau ca niste bezmetici, workalholicii dementi de acum. Daca voiau sa-si incheie conturile cu viata o faceau, numai ca pe atunci sinuciderea nu era chiar un pacat criminal, ci consecinta unui progres indelungat intru melancolie, o problema metafizica pe care o rezolvai artistic, cu alte cuvinte aveai demnitatea sa pui punct si sa lasi hartia alba ca sa vina altii sa scrie epitaful, pricepi, Catrinel?

Ea nu mai raspunde si zambeste tot viclean, cum vicleana fusese si viata ei cand maica-sa o ducea mereu dupa scoala la bunici si o lua doar seara acasa, zambeste alunecos, pirueta a buzelor din mijlocul carora se iveste patinatorul talentat, varful excitant, umed, trandafiriu al limbii, Catrinel, tu o sa fii ca mama ta? Niciodata nu i-am pus o asemenea intrebare. M-am abtinut fiindca altfel nu ar fi intarziat sa treaca la ofensiva. Dar cum a fost mama? Spuneti-mi! Dumneavoastra ati cunoscut-o bine!

Si ea va cunoaste, dar cand o intreb ceva despre dumneavoastra pare stanjenita, da din mana intr-un anume fel din care eu ar trebui sa inteleg ca vrea sa evite subiectul sau sa gaseasca un alt moment prielnic pentru o asemenea discutie. Da, am cunoscut-o bine, dar nu mi-e usor sa vorbesc, noi, astia, care ne-am intors din razboi... Care razboi? se mira ea. Secolul trecut, copilo, a fost un razboi de la un capat la altul, a inceput in 1907 cand s-au rasculat taranii ca sa-si faca dreptate, si s-a incheiat in 2007, cand, cum spune partidul, am intrat in marea familie europeana, muncim de ne sar ochii din cap si nu ne vom mai razvrati in veci. Urmasii taranilor de acum un secol culeg capsuni de la Nistru la Atlantic. Dar spune-mi, ce s-a intamplat?

Am intrebat-o fara sa stau pe ganduri de cum ne-am intalnit, dar se vedea de la o posta ca nu-i vine sa vorbeasca.

Era emotionata, emotia o prindea si probabil, daca am fi stat o zi unul in fata altuia, privindu-ne, fara sa vorbim sau schimband cateva propozitii minime, un dialog hiperesentializat, as fi descoperit stupefiat cat de lesne pot sa dau timpul inapoi, sa intorc ceasornicul si sa ma pomenesc cu ani in urma, imediat dupa ce mama mea a murit si singur colindam orasul, bateam strazile de la un capat la altul, urcandu-ma in troleibuze sau in tramvaie si coborand dupa cateva statii, mergeam, mergeam, mergeam, circular sau rectiliniu, intr-un ritm constant sau dimpotriva luand-o la fuga, accelerand, aceasta pe masura ce speranta ca voi intalni pe cineva care-mi va schimba viata incepea sa se contureze ca o floare de gheata pe sticla de pana atunci a disperarii...