MUZICA SI MUZICHIE/ Vorbirea moderna

Unul dintre cantecele pe care nu ma mai saturam sa le ascultcand au fost lansate este "I Just Called To Say I Love You" al luiStevie Wonder. Il ascultam cand se indurau sa-l dea cei de la RadioTineret, cum se numea pe atunci programul trei al RadiodifuziuniiRomane.

La "I Just Called" am auzit pentru prima data un sintetizatorde voce. Multi l-au criticat pe Stevie pentru acel pasaj cu voceprocesata, zicand ca lungea piesa inutil. Mai tarziu le-am datdreptate - azi mi se pare chiar putin penibil. Insa la momentullansarii acestei piese, eu si cei de varsta mea, care imbratisampatrunderea electronicii in muzica mainstream si eram pasionati detot ce era inovator in materie de sunet, am fost cuceriti.Impresionati. Uluiti.

In gasca noastra s-a declansat o veritabila nebunie cuversurile acestei piese. Toti voiam sa avem cuvintele, sa stim cezice Stevie acolo. Nu tin minte vreo poezie ale carei versuri sa nefi dorit atat de mult sa le memoram. O buna bucata de vreme, aucirculat versiuni aproximative ale cuvintelor cantecului, cu totsoiul de stangacii, pana intr-o zi cand a venit varianta finala,perfecta. Nu exista internet pe atunci, nu exista cineva atat deamabil incat sa se gandeasca ca mai sunt si altii pe care poatei-ar interesa cuvintele de la "I just Called" si sa le posteze peun site sau pe un blog. Nu puteai cere ajutor pe forumul vreunuisite specializat. Nu existau discuri originale, insotite debrosurica cu versuri. Nu existau discuri straine. Nu-ti ramaneadecat sa asculti de 50 de ori piesa ale carei versuri te interesau.Asta a facut unul dintre colegii mei cu I Just Called. In ziua incare a venit cu versurile corecte pe o foaie de hartie, a deveniteroul nostru.

Prima data am auzit "I Just Called" in atelierul bunicului, laradioul Selena. Bunicul era cizmar. Ramasese doar cu meseria dupace, inainte de razboi, fusese proprietar de fabrica deincaltaminte. Parintii nu mi-au spus prea multe despre trecutulbunicilor, iar pe ei nu i-am auzit vreodata vorbind de fabrica. Amaflat despre ea tarziu, la multi ani dupa revolutie. Nu stiu cum asupravietuit bunicul pierderii afacerii si nu stiu nici unde agasit taria s-o ia de la capat. Cel mai probabil n-a avut incotro:avea familie, copii de crescut.

Atelierul bunicului era un loc magic. Imi placea sa stau cu elsi cu bunica acolo. Bunica era administrator, contabil, responsabilcu aprovizionarea si secretara, daca tinem cont ca tot ea facea sicafeaua - exagerat de dulce. Bunica avea locul ei in atelier: untaburet pus intre masa de lucru si tejghea. Cat facea cafeaua sauera pe la bucatarie, taburetul acesta il ocupam eu: ca sa ma joc,in anii mai fragezi, sau ca sa ii citesc bunicului lectia laistorie, geografie sau ce mai invatam eu in anii de gimnaziu.

Atelierul era impartit in doua de o perdea care ascundea, cums-ar zice, depozitul. Substante adezive, cuie metalice si de lemn,material pentru flecuri, talpa - piele de vita de un deget grosime- pe care bunicul o folosea pentru pingele. Era marfa rara, pe carebunica o achizitiona de la Bucuresti sau de la Bacau.

Intr-una din deplasarile la Bacau, m-a luat cu ea. Oras maresi trist, Bacaul. Nu stiu daca l-ati vizitat vreodata. Daca nu,nici nu va doresc. Bacaul e Bacovia. Dar acea prima excursie a meain Bacau e plina de lumina. E scaldata in soare. Un soaremediteranean, de Toscana, de Provence, de film­e spaniole. Nu-miexplic cum de m-am ales cu imagini atat de cinematografice dinBacau. In orice caz, e mult galben pe pelicula din mintea mea, lacare se adauga aerul oarecum conspirativ al tranzactiei pe care ofacea bunica. Am luat talpa si duroflexul (materialul din care sefaceau flecurile), le-am pus intr-un taxi si ne-am intors la gara.O ora mai tarziu eram din nou acasa, intampinati de un bunicfericit ca avea cu ce isi continua munca: talpa si duroflexul aupoposit in depozitul de dupa perdea. Spatiul nu era mare si eraaglomerat de materiale si mobila - un bufet si un pat de opersoana. O buna perioada de timp, bunicii mei au gazduit acolo ofata, eleva de liceu. O chema Cecilia si era fata unui preot dinTargu-Neamt. Avea o fata rotunda, ochi mari, caprui si isi purtaparul negru strans in doua cozi groase si lungi. Nu stiu cum arezistat Cecilia acolo, nu stiu cum se odihnea dupa ce venea de laliceu, nu stiu cum isi facea lectiile.

Clientii incepeau sa vina de la opt dimineata si nu se maiopreau pana seara la sase-sapte. Bunicul muncea enorm pentru un omde varsta lui. La pranz facea pauza, de la 13.00 la 14.00, apoi seintorcea pentru alte cateva ore bune la lucru. Se aseza in scaunullui fara spatar, un taburet cu patru picioare solide de lemn pecare era intinsa o piele groasa de vita, si schimba flecuri,inlocuia talpi, intindea pantofi.

In stanga, langa geam, bunicul tinea un calendar si programulcampionatului de fotbal. Urmarea meciurile cu sfintenie si completarezultatele intr-un tabel. Masa de lucru era ocupata cu nenumaratecutiute metalice in care stateau cuiele, de diferite marimi sigrosimi. Mai erau acolo raspe, pile, mosoare cu ata groasa dediferite culori si cutite cu o forma foarte speciala: o lama lunga,rotunjita la un capat, ascutita la celalalt si cu mijlocul invelitintr-un toc de piele. Sub masa erau doua vase cu apa, unde sepuneau talpile la inmuiat peste noapte. Pielea trebuia sa fie moalepentru a permite cuielor din lemn sa o strapunga cu usurinta.Talpile din piele cu bordura batuta in cuie de lemn erau unrafinament al vremii. Multi clienti veneau la bunicul cu pantofinoi ca sa le schimbe talpile.

Pantofii reparati si cei care isi asteptau randul erau asezatipe raftul din fata mesei de lucru. Fiecare pereche era insotita deun bon, pe care bunica notase ce trebuie facut cu pantofulrespectiv si daca si cat a platit clientul. In dreapta, buniculavea tejgheaua, un corp de mobila ca o somiera, cu un blat foartegros. Pe tejghea era expusa la loc de cinste masina de intinspantofi. Un cizmar care avea masina de intins pantofi in Romaniaanilor 70 era precum Bill Gates cu Windows-ul lui in Americaacelorasi ani. Fiecare era un potential invingator, insa reusitafiecaruia se masura proportional cu forma de guvernare sub careactiva.

Masina de intins pantofi a bunicului era piesa de rezistenta aatelierului. Era un avantaj categoric asupra concurentei si asafirave la nivel local, si motiv de reclama: la intrarea in atelier,pe firma pe care scria "Reparatii incaltaminte" cu litere negru peun fond mustar, se mentiona: "Avem masina de intins pantofi".

Nu stiu de ce avea asemenea succes masina de intins pantofi.Ori se faceau pe atunci pantofii prea stramti, ori aveau oameniipicioarele prea mari fata de standardele la care se lucraincaltamintea; ori, pur si simplu, cand gaseau o pereche de pantofide buna calitate, se bucurau atat de tare incat ii cumparau degrabachiar daca ii strangeau, spunandu-si ca poate se mai lasa pieleaori ca ii vor duce la intins la cizmar.

Adevarul e ca nu era simplu sa gasesti incaltaminte decalitate pe atunci. Nu-mi amintesc sa fi indurat cine stie celipsuri pe vremea lui Ceausescu, nu mi-au lipsit caldura, lumina,mincarea sau cartile, dar stiu ca dintotdeauna am fost nemultumitde incaltamintea pe care o purtam si de hainele pe care leimbracam. Eram nepot de cizmar si totusi aveam aceeasi problema cupantofii ca toata lumea. Dintre toate perechile de pantofi pe carele-am purtat de la varsta la care incaltamintea a devenit opreocupare de ordin estetic, si pana la revolutie, cred ca doarcateva mi-au placut cu adevarat. Una era o pereche de pantofibulgaresti pe care mi-o cumparase matusa mea cu ocazia uneipetreceri care a avut loc in clasa a sasea. Nu stiu de ce a fostmai speciala petrecerea aceea. Poate pentru ca era ziua de nasterea comandantei de unitate? Fapt e ca m-am dus intolit ca la niciunadintre zilele de nastere la care mai participasem: aveam pantofi,pulover si camasa noua.

Petrecerea respectiva a fost neobisnuita si din alte puncte devedere: fusesera invitati patru baieti si de trei ori pe atatafete. De obicei ne straduiam ca numarul baietilor sa fie daca numai mare, macar egal cu cel al fetelor. Pe de alta parte, la toatecelelalte party-uri se practica bufetul suedez: acum, am fost pusila masa. Acest fapt nu facea decat sa ingroase gheata dintre noi sifete. Petrecerile noastre debutau cu o separare a baietilor defete. Stateam un ceas, doua, in camere separate. Ne intersectamcand incepeam sa mancam, apoi ne amestecam de-a binelea cand sestingea lumina si se puneau bluesuri. Colac peste pupaza,"initiativa privata" fusese inabusita in fasa: fiind vorba desprecomandanta de unitate, invitatii de sex masculin erau dintre ceicuminti, cu rezultate onorabile la invatatura si politicosi; nuprea dezinvolti, in niciun caz obraznici sau macarindrazneti.

Atmosfera s-a congelat cu totul in momentul in care s-a luatlumina. Am crezut ca petrecerea e cu totul ratata. Insa una dintrefete isi adusese chitara cu ea. Nu stiu de ce, probabil se asteptala acea intrare in bezna care ii va da ocazia sa ne scoata lalumina cu cantecul ei. A inceput sa cante si, incetul cu incetul,ne-am facut curaj si am cantat si noi cu ea. Nu a trecut mult panasa ne convingem pe noi insine ca nu avem nevoie de curent electricca sa ne simtim bine. Semiobscuritatea ne pria, de aceea, cand avenit lumina, am fost un pic descumpaniti. Insa atunci gazdanoastra a dat drumul la magnetofon si, cel putin in ceea ce mapriveste, am mai avut parte de o premiera: intalnirea cu ModernTalking.

O intalnire care m-a marcat. Nu cred ca azi, ascultand ModernTalking pentru prima data, ajung sa-ti placa atat de mult cat neplaceau noua atunci, cand cei doi erau tineri, proaspeti si frumosi(am reusit sa lipesc si fetele de vocile care-mi placeau atat demult, dupa multi ani, cand i-am vazut la video). Asadar, nu cred camai poti sa te indragostesti azi de Modern Talking, candcontraoferta se numeste Rihanna, Lady Gaga, Mika si toata panopliade rapperi cu nume care abunda in apostrofuri si combinatii (uneoriinspirate) de cifre si litere. Lumea suspina azi pe alteritmuri.

Modern Talking era fundalul sonor in care, cum ar spune unclasic in viata, am castigat un concurs de imprejurari.Dezinvoltura mi-e cu totul straina si nici cu dansul nu suntprieten la catarama, dar in momentele cruciale nici una, nicicealalta nu m-au lasat de izbeliste. Dansul nu prea era dans, erade fapt o leganare de 3-4 minute in care baiat si fata vorbeamvrute si nevrute. Si continuam si pe urmatoarea melodie,privindu-ne in ochi sau apropiind buzele de urechea celuilalt candmuzica ne acoperea vocile. Pentru prima data simteam parfumul uneifete. Pentru prima data eram constient ca buclele ei imi mangaieobrazul. Pentru prima data as fi vrut sa-mi plimb buzele pe pufuldelicat de pe gatul ei. Nu era prima petrecere la care mergeam,nici cel dintai blues pe care il dansam. Dar lucrurile acestea numa interesau inainte si nu intelegeam prea bine de ce, subit, eramatent la ele, de ce aceasta petrecere era altfel. Am dat vina peModern Talking.

Cateva zile mai tarziu, amicul care scosese versurile de la IJust Called si care participase de asemenea la acea petrecere m-aintrebat daca stiu ce inseamna Modern Talking. "Nu", am raspuns."Vorbire moderna", m-a luminat el mandru. Am fost dezamagit. Astaera evident. Adica atata engleza stiam si eu, cat sa traducmot-a-mot cele doua cuvinte. Dar nu era corect. Modern Talking nuinsemna doar atat. Nu putea sa insemne doar atat. Nu intelegeam cumde amicul care ma insotise la acea petrecere nu simtise acelasilucru; cum de se mandrea cu traducerea bruta a numelui formatieimele de suflet. Era cel mai bun la engleza, deci asteptam de la elvorbe mestesugite - doua, nu mai multe - care nu doar sa traducanumele unei formatii de succes, ci sa exprime inspirat acea searaminunata. La urma-urmei, nu el ne furnizase versurile de la I JustCalled? Nu stiu ce era in capul meu. Nu el era poetul, nu era elautorul versurilor; nici macar nu le tradusese, doar letranscrisese.

N-am reusit pana azi sa gasesc o traducere mai inspirata aacelui nume. De fapt, nici n-am mai cautat-o. Ma multumesc cumuzica duetului Modern Talking si cu valul care ma ia si ma duce cuviteza gandului cu 25 de ani in urma, in seara cand am facut pasuldinspre copilarie spre maturitate. De cate ori reconstruiesc inminte acele clipe, un zambet strengar mi se asterne pe fata. Amaflat intre timp ca numele formatiilor nu se traduc. Mi-a trecut sidezamagirea provocata de colegul pe care il admiram atat de mult.Am inteles ca seara aceea fusese speciala doar pentru mine; capragul dintre copilarie si maturitate nu il treci asa cum, deRevelion, treci dintr-un an in urmatorul; nu treci acest prag cutoata clasa odata, ca nu e bacalaureat, nu-l treci nici macar inacelasi timp cu prietenii cu care mergi in fiecare zi de la scoalaacasa. E un moment pe care il traiesti intim. E un moment discret,care poate trece cu usurinta neobservat. Si e pacat sa-lratezi.