Andrea Bocelli s-a născut în comuna Lajatico, din provincia Pisa, la 22 septembrie 1958. Licenţiat în drept, el este unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene muzicale din ultimii ani. După ce, în 1994, a câştigat Festivalul Sanremo, la Secţiunea „Propuneri noi“, a ajuns în vârful clasamentelor discografice internaţionale şi a vândut peste 70 de milioane de discuri. Ambasador al tradiţiei muzicale italiene, Bocelli a apărut în spectacole, alături de cei mai proeminenţi artişti ai panoramei muzicii, pe scenele principalelor teatre din lume. Aceste spectacole, precum şi faima adusă de o carieră discografică fără precedent au făcut să-i fie dedicată o stea pe celebra „Walk of Fame“ din Hollywood.
Autobiografia lui Andrea Bocelli este o întoarcere în timp, o călătorie prin vârstele omului, alături de Amos, un băiat sensibil, care, ţinându-ne de mână, ne duce chiar în inima lui. Odată stinsă lumina vizibilă, Amos merge pe urmele propriei raze de soare, văzând lumea ca toţi ceilalţi, dar totodată şi umbrele şi nuanţele acesteia, care multora le scapă. Amos bâjbâie, la propriu şi la figurat, în căutarea propriei identităţi. Andrea Bocelli îl urmăreşte discret pe acest băiat, se întristează şi se bucură de poznele lui, încercând mereu să fie obiectiv – atât cât este posibil. Aşa că începe cu începutul, urmărind firul unei vieţi care capătă, cu timpul, tot mai mult sens, împlinindu-se în muzică. E un drum cu ocolişuri, dar care, în cele din urmă, duce acolo unde trebuia să ducă.
În fraze scurte, dar calde, Andrea Bocelli scrie, la urma urmei, o poveste. Este povestea oricărui copil care se simte special, dar care, pentru a ajunge la sine, trebuie mai întâi să se maturizeze. Şi în toate rândurile, e o melodie. Melodia unei vieţi închegate şi conştiente de ea însăşi.
Într-un cuvânt, tăcerea era o muzică şi amândoi aveau nevoie de acea muzică.
I
Încerc un uşor, dar sincer sentiment de sfială la gândul de a-mi măsura din nou puterile cu o activitate cum este scrisul, căreia i-am dedicat multe şi desfătătoare ceasuri din tinereţea mea.
Sfiala îmi e pricinuită, în primul rând, de lipsa unei justificări, a unui pretext: pe vremuri, scriam aproape întotdeauna ca să-mi îndeplinesc îndatoririle de şcolar; câteodată, le trimiteam scrisori colegilor aflaţi departe, compuneam poezioare ori mă lăsam purtat de alte asemenea slăbiciuni adolescentine.
Intenţia mea – dacă aceasta poate fi o justificare suficientă pentru un om de vârsta mea, care se transformă deodată în scriitor – este numai şi numai aceea de a-mi ocupa puţin timpul liber, de a ocoli primejdiile leneviei şi de a povesti câte ceva despre o existenţă simplă.
Cea mai mare grijă a mea, mărturisesc, nu este atât că bietul cititor va începe să caşte, după o vreme, deasupra acestor pagini scrise cu stângăcie; el va avea oricând posibilitatea să lase cartea din mână şi să nu se mai gândească la ea. Mai degrabă eu sunt cel care mă simt scrutat de doi ochi care îmi citesc gândurile în timp ce scriu. Sunt ochii unui bătrân cu chipul plin de bunătate, cu o expresie îngăduitoare, cu surâsul de-abia schiţat al celui care cunoaşte atât de bine comedia vieţii, încât dinaintea ei încearcă un sentiment de dezgust şi nepăsare. Pe chipul unui asemenea bătrân nu se mai citesc pasiunile, căci au fost şterse pentru totdeauna de forţa implacabilă a timpului şi de acţiunea tenace a gândirii. Totuşi, acel chip senin, poate luminat de focul ideilor, mă judecă sever; sub privirea lui mă simt ridicol, intimidat, îmi dau seama că nu sunt în stare de nimic, deşi cu o clipă în urmă eram înfumurat şi plin de iluzii, ca unii studenţi care se socotesc depozitarii unor adevăruri absolute în virtutea celor patru noţiuni de filosofie învăţate pe băncile liceului. Pe măsură ce timpul se scurge, mi se pare că pe chipul bunului bătrân văd ivindu-se şi o uşoară ironie. Mă întreb atunci: de ce cu mine nu este indulgent cum este cu toţi ceilalţi? De ce mă ia atât de mult în serios?
Binevoitorul cititor, care probabil va fi ghicit deja identitatea bătrânului inchizitor, trebuie să ştie că privirea acestuia e aţintită mereu asupra mea, în orice moment al zilei, şi că ea stă la originea tuturor faptelor şi hotărârilor mele.
II
Iată-mă în una dintre multele mele celule: o cameră de trei metri pe trei, cu două fotolii mici, o chiuvetă, o oglindă, o măsuţă şi un dulap în perete. Încăperea e luminată de o singură ferestruică ce dă spre stradă. E ora două după-amiaza şi va trebui să rămân aici până târziu. Peste puţin, vor veni să mă cheme pentru o repetiţie, apoi pentru machiaj; şi îmi vor aduce apă, o cafea – în fine, ca întotdeauna. Aşadar, încep să depăn această poveste pentru a face să treacă timpul. Computerul este pornit. Acum, nu-mi lipseşte decât subiectul.
Simt nevoia să mă detaşez, dar îmi vine greu s-o fac. Mă plimb înainte şi înapoi prin cameră urmărind amintiri, doruri, sentimente pentru persoane şi lucruri îndepărtate şi deodată îmi vine în minte un băieţel în pantaloni scurţi, slab ca un băţ, cu două picioruşe vânjoase, un pic strâmbe, pline de vânătăi şi bube, cu părul negru ca smoala, un chip cu trăsături destul de armonioase şi o expresie de copil înfigăreţ, simpatică pentru unii, antipatică pentru alţii. Dacă nu vă e cu bănat, vă voi vorbi despre el, fiindcă îl cunosc bine, atât de bine, încât îmi pot îngădui orice consideraţie şi chiar orice judecată despre întâmplările de seamă din viaţa lui, despre ideile lui şi despre cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat, şi o pot face senin, cu mintea cea de pe urmă.
Cred că îl pot defini un băieţel normal, chiar dacă întru câtva neobişnuit, în virtutea unei vieţi cumva scoase şi ea în afara schemelor de anumite întâmplări cunoscute multora astăzi. Spun „normal”, în sensul că avea în măsură aproape egală şi calităţi, şi defecte; şi spun „normal” şi în ciuda unei malformaţii fizice destul de grave despre care ceva tot va trebui să spun, chiar dacă nu-mi place. Însă, o voi face după ce îi voi fi dat un nume protagonistului acestei istorisiri.
Cum numele nu contează atât de mult, îi voi spune Amos. Aşa se numea un om faţă de care nutresc o profundă şi veşnică recunoştinţă, căruia îi datorez mult din puţinul pe care îl ştiu şi după al cărui mod de a înţelege viaţa am încercat, fără prea mult succes, să îl modelez pe al meu. Este, apoi, numele unuia dintre profeţii minori; poate tocmai de aceea îmi e simpatic şi mi se pare potrivit pentru un băieţel care, după cum începusem a vă povesti, a avut o vedere slabă până la vârsta de doisprezece ani, când şi-a pierdut complet simţul văzului din cauza unei întâmplări nefericite. Atunci, a avut nevoie de o oră bună ca să-şi plângă toate lacrimile de spaimă şi nelinişte şi, apoi, de o săptămână lungă ca să se deprindă cu noua lui situaţie. Aş spune că după aceea Amos a uitat totul şi, astfel, şi-a putut ajuta rudele şi prietenii să uite. Asta este tot ce era de spus în această privinţă.
În legătură cu firea lui Amos, în schimb, trebuie să fim foarte precişi, pentru ca cititorul să poată judeca liber dacă şi în ce măsură i-a înrâurit destinul.
Mama povesteşte des şi cu belşug de amănunte miile de greutăţi întâmpinate în creşterea primului ei născut, atât de exuberant şi imprevizibil.
„Nu puteai să-l scapi o clipă din ochi că şi trântea o boacănă”, spune. „Totdeauna a iubit riscul şi pericolul. Într-o zi, îl caut, nu-i; îl strig, nu răspunde; ridic ochii şi îl văd stând în picioare pe pervazul ferestrei din camera mea. Locuiam la primul etaj şi el nu împlinise încă cinci ani. Dar ca să puteţi pricepe prin ce-am trecut, vă mai povestesc şi asta.”
Atunci, reîncepe cu accentul ei toscan, cu gesturi largi şi cu o mare fervoare: „Într-o dimineaţă, la Torino, mă plimb cu copilul de mână pe un bulevard din centru, căutând o staţie de tramvai. Mă opresc în prima staţie peste care dau şi, pentru o clipă, neatentă, îmi arunc ochii într-o vitrină, mă întorc şi simt cum îmi îngheaţă sângele în vine: copilul nu mai era. Disperată, mă uit în toate părţile: nu-i… Îl strig: nimic! Nemaiştiind unde să mă uit, îmi ridic ochii din întâmplare şi mi-l văd sus: se căţărase până în vârful stâlpului cu numele staţiei de autobuz…”
„Staţi că nu s-a terminat!”, continuă întrerupând exclamaţiile de stupoare ale interlocutorului. „Cum din primele zile nu a avut poftă de mâncare, trebuia să-l fugăresc cu farfuria în mână peste tot ca să-i vâr în gură o lingură de supă… pe tractoare, pe motoretele muncitorilor, peste tot!”
Dacă interlocutorul se arată interesat de povestea ei, doamna Edi, vizibil încântată, neobosită, îşi îmbogăţeşte monologul cu detalii, nu întotdeauna utile în economia povestirii, deşi adevărate, cu mici excepţii datorate unei iubiri de nestăvilit pentru tot ceea ce e eclatant şi un pic paradoxal.
Îmi amintesc îndeosebi uluirea şi emoţia sinceră a unei doamne vârstnice, în timp ce mama îi istorisea dificila copilărie a micuţului Amos:
– Avea câteva luni – povesteşte emfatic – când ne-am dat seama că îl dureau ochii rău de tot. Avea nişte ochi albaştri frumoşi foc… Nu peste multă vreme, un adevărat duş rece: medicii îl diagnostichează pe copil cu glaucom congenital bilateral, o malformaţie care-l condamnă pe nefericitul purtător la orbirea completă. Alergăm de la un medic la altul, de la specialişti la vraci, nu mi-e deloc ruşine să spun că am apelat şi la aşa ceva. Suferinţa ne duce la Torino, în mâinile unui medic învăţat: profesorul Gallenga. Am petrecut săptămâni la rând în spitalul acela; copilul era supus frecvent unor operaţii, în încercarea de a-i salva măcar o fărâmă de văz. Ajungeam frânţi de oboseala drumului, dar mai ales copleşiţi de temeri şi griji, încremeniţi de neputinţa noastră în faţa unei sorţi nedrepte care se înverşuna împotriva unei făpturi plăpânde… Soţul meu pleca în dimineaţa următoare, iar eu rămâneam cu băiatul. Profesorul era înţelegător: ne dădea o cameră cu două paturi, aşa că, în curând, m-am putut familiariza cu personalul medical şi paramedical (lucru care s-a dovedit destul de util mai ales în anii următori, când zburdălnicia fiului nostru a început să fie cu adevărat de nestăpânit). Am obţinut chiar şi permisiunea de a aduce o bicicletă mică în salon, ca băieţelul să-şi poată consuma un pic energia.
Deodată, bătrâna ascultătoare, vizibil sugrumată de emoţie, a întrerupt povestirea exclamând:
– Nici nu vă imaginaţi, doamnă, cât vă înţeleg! Dar scuzaţi-mi o curiozitate: a suferit mult copilul din pricina acestor dureri puternice la ochi?
– Doamnă dragă, dacă aţi şti… nu reuşeam să-l liniştim! Într-o dimineaţă, după o noapte infernală petrecută căutând în zadar remedii, copilul s-a calmat aproape brusc. E greu să explici ce simţi în acele momente; este un fel de recunoştinţă profundă faţă de toţi şi faţă de nimeni, în particular. Este fericirea pentru o linişte neaşteptată, sosită în toiul unei furtuni înspăimântătoare… Mă străduiesc să înţeleg cauza calmării neaşteptate şi sper cu înfrigurare că există o cauză, că eu o voi putea intui şi că o voi folosi în viitor. Observ, stau pe gânduri, mă gândesc la orice, dar nu reuşesc să trag nicio concluzie. La un moment dat, văd cum copilul se întoarce într-o parte şi împinge cu mânuţele în peretele lângă care se află pătuţul. Trece un pic de timp, nu îmi aduc aminte cât, până când percep o linişte pe care nu o remarcasem înainte în cameră şi imediat după, imediat după… copilul începe iarăşi să plângă. Ce se întâmplase? Ce încetase? Poate că liniştea aceea subită l-a neliniştit pe fiul meu? Cad iar pradă neliniştii, dar nu peste mult timp fiul meu se linişteşte din nou. Ca şi înainte, împinge cu mâinile în perete. În culmea unei încordări cum nu vă pot explica, ciulesc urechea şi aud o muzică venind din camera învecinată. Mă apropii şi ascult cu mai multă atenţie: e o muzică pe care n-o cunosc, probabil muzică clasică ori, cum îi zice, muzică de cameră… Nu reuşesc s-o înţeleg, eu nu mă pricep la muzică… Însă, tind să cred că tocmai de acele sunete depinde calmul puiuţului meu. E o mică speranţă care îmi dă o mare bucurie, o bucurie care mi se pare la fel de mare ca suferinţele mele, o bucurie cum nu am mai simţit poate niciodată, o bucurie la care probabil se ajunge numai când plăteşti preţul unei dureri atât de adânci. Cred că m-am năpustit spre camera alăturată şi am ciocănit fără să mai stau pe gânduri. Glasul care mă pofteşte să intru este al unui bărbat cu accent străin. Îmi iau inima-n dinţi, înaintez pe vârful picioarelor şi văd un pacient aşezat pe patul lui, sprijinit sau, mai bine zis, tolănit pe două perne aranjate în aşa fel încât să susţină doi umeri zdraveni. Îmi amintesc două braţe robuste şi două palme bătătorite de muncă, două mâini de muncitor; îmi aduc aminte că am văzut un chip surâzător, deschis, cu ochii bandajaţi. Era un muncitor rus; un accident la locul de muncă îl lipsise nu de mult de vedere. Un mic patefon era de-ajuns ca să-l însenineze. Ţin minte că am simţit un nod în gât, o emoţie profundă. Nu ştiu prin ce sforţare am trecut peste acel moment, însă îmi amintesc că am vorbit îndelung, că i-am povestit bunului om toată păţania de dinainte, că i-am cerut îngăduinţa ca, din când în când, să-mi duc fiul în camera lui. Primirea amabilă, bucuria de a se face util, extraordinarul lui spirit de solidaritate umană, simplu şi măreţ totodată, sunt lucruri, dragă doamnă, pe care nu le voi uita niciodată! Nu ştiu cât izbutea omul acela să înţeleagă, cu italiana lui alcătuită din câteva cuvinte, însă a priceput că poate fi de folos şi mi-a oferit ospitalitatea lui.
Cu aşa un elan povesteşte deseori doamna Edi cum a descoperit la fiul ei pasiunea pentru muzică.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea veche. Traducere de Cornelia Dumitru
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
