Un exemplar zoo foarte rezistent in zilele noastre este cainele fara stapan. El inca exista. Obosit, batran, se tine insa teapan. Iar din cand in cand, pe sub grilajul de fier forjat al resedintei, si nu numai in spatele gardului de lemn, la mahala sau pe aleea din cartier, se zbenguie noua generatie, catelusi dragalasi, bine hraniti, veseli. Cainele fara stapan.
Cutare il alinta a la Bucale: maidanache! El rade: nu mai umblati cu cioara vopsita, imi stricati imaginea, pe mine lumea ma stie de maidanez. Fie. Orice s-ar spune, un supravietuitor de marca. Nu e deloc antipatic. Iar cand isi latra argumentat conditia, poate fi convingator. Nu mai rataceste prin oras. Nu mai sperie copiii. Ba il chiar vezi cum ajuta o batranica sa treaca strada. Are casa lui. Intre blocuri, unde e hranit si tratat ca un fel de mascota a locului, intretine starea cleioasa a omului mai cu seama sarac, mila cea de toate zilele.
Il afli la mare pret pe maidanez, in incinta unor santiere citadine, in buricul targului sau la periferii. Peste tot. Lacomia de case se cere enorm nuantata, cauze, premize, motivatii in fel si chip, istorie si politica. De la mostenitori la proaspetii prea repede imbogatiti. Idem, omul cu cinci slujbe, apasat de griji, onest si ambitios. Lungul drum al clasei de mijloc in capitalismul postcomunist. Graba, obsesia prezentului trait pana la capat, teama de ceva nestiut, de cineva pe care nu-l vezi, dar iti poate face raul cel mai rau. Maidanache este un important personaj secundar in romanul noului santier bucurestean. Paznicii il tin la mare cinste. Cei cu combinezoane negre, marfa, filme, pistol, pulan, buzunare, ecusoane, dar si batraneii cu pufoaica si caciula cu clape. Ei ii dau adapost lui maidanache, il hranesc si il invata sa-i muste pe nepoftiti. Cine sunt nepoftitii? Cei care nu tin de santier. Restul lumii. Dincolo de panourile exterioare, scanduri, tabla, folii de plastic traiesc dusmanii naturali ai cainilor fara stapan. Le vezi boturile belite pe colti, le auzi latratul dusmanos, daca te nimeresti acolo pe inserat, te ataca in haita. Singuri, ei se strecoara umili prin locurile stramte. Lupul singuratec este, in comunitatea maidanezilor, o persoana nu numai nedorita, dar de loc cunoscuta, cineva de care nimeni nu a auzit. Duminica dupa-amiaza, cand pretutindeni oamenii se plictisesc de moarte, santierul bucurestean este raiul lor. Pe masura ce paznicii se matolesc cu berica si votca ieftina, haita lui maidanache devine stapana absoluta, viseaza imposibile teritorii.
Maidanezul mai poate fi intalnit si in aproape toate locurile unde jandarmii asigura paza in oras. Ambasade, mai ales, institutii speciale etc. Ultimul esalon de "militari in termen". Multi baieti de la tara. Deseori, uniforma atarna pe ei ca hainele de pomana pe bietii milogi. Paznici de nadejde? Asi! Mai degraba motaie in picioare, ii simti cum numara zilele pana la "liberare". Nu par dispusi sa traga, daca o fi pana pe-acolo... Doar cand sunt dublati de profesionisti. Ei stau in umbra gheretei sau lipiti de gardul de fier. Privesc trecatori, aduna suveniruri pentru mai tarziu. Fireste, altfel decat bunicii lor, plugari cinstiti pentru care armata era experienta maxima, iesirea in lume. Asadar, acum, la inceput de mileniu, flacaii astia care fac armata la jandarmi tin pe langa gheretele lor cate un maidanache, uneori o intreaga familie. Aceste necuvantatoare fara stapan ii intretin baiatului in uniforma de camuflaj si cu automatul pe burta dorul de casa.
Expert in arta supravietuirii, maidanezul nu e, de fapt, un luptator. Orice lupta adevarata, de cand lumea si pamantul, se poarta dupa niste reguli clare. Adevaratul luptator accepta regula, castiga sau pierde. Maidanezul insa nu vrea nici una, nici alta. Cu toate ca ii place mult castigul. El vrea doar sa supravietuiasca. Atat si nimic mai mult. Chiar daca intamplarea, tenacitatea si toate smecheriile lui ii pot aduce uneori premiul cel mare. Subiect deschis.
In fine, maidanezul nu cedeaza niciodata. Cu nici un pret. El moare cu tine de gat. Nu ai cum scapa de el. Imagine contrazisa de o alta prezenta. Inca vie si ea, dar tot pe cale de disparitie. Si tot o forma de maxima rezistenta. La polul opus insa.
Ghepardul. Poate cel mai nobil intre necuvantatoare. De la infatisarea lui si pana la cum isi accepta disparitia. El trece proba sangelui albastru mai demn decat multi dintre bipezii cu arbore genealogic pana dincolo de Cruciade. Cercetatori pasionati de aceste neasemuite fapturi detin documente surprinzatoare. Ma tulbura o imagine vazuta pe sticla. Iata, ghepardul rataceste flamand prin savana. Este singur. Cauta. Iscodeste. Sta la panda. Intreaga infatisare insa il arata loial fata de victima lui. Cel cu care isi va potoli foamea ii este egal. Il va obliga sa porneasca lupta. In care exista masura si onoare. In lumea lui Kipling daca se mai poate vorbi despre aceste vechi idealuri. Apare vulpoiul. Un adversar nu tocmai demn de nobletea ghepardului. Dar oarecum potrivit pentru foamea lui. Vulpoiul stie ca sira spinarii sale doar in gluma de ar lovi-o ghepardul cu laba s-ar rupe ca un lastar uscat. Ghepardul insa nu ataca. El asteapta lupta. Fara indoiala, cu mintea lui isteata, vulpoiul ar putea intelege asta. Dar nu vrea sa fie mancat. La urma urmei, cui ii place sa se lase rontait de buna voie?! Nu poti lupta cu ghepardul, vulpoiule! Dar te aperi. Cum? Prin viclenie. Il pacalesti pe ghepard. Il plimbi prin rapi si hatisuri. Fente, ocolisuri, ipocrizii.
Ghepardul stie sa vaneze. Fara mila. Stie sa incolteasca prada, sa o inghesuie intr-un loc de unde nu poate fi scapare. Dar vicleniile vulpoiului sunt mereu altele. In cele din urma, ghepardul se opreste. Nu mai vrea. I se face lehamite. Mai bine te lasi devorat de propria ta foame, decat sa accepti smecheriile vulpoiului. Ghepardul, singur, pe podisul pietros, in lumina asfintitului. Dispretul sinucigas cu care stie sa renunte. Vulpoiul rade. In sinea lui, multumind sortii ca nu i-a scos in cale un maidanez.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
