Printre acuzele cele mai frecvente si mai vehemente ce li se aduceau scenelor romanesti pana in 1989 se numara si aceea ca nu joaca destule "piese de actualitate", care sa le vorbeasca spectatorilor despre "viata lor cotidiana". Printre acuzele cele mai frecvente si mai vehemente ce li se aduc scenelor romanesti in ziua de azi se numara... ei bine, da, aceea ca nu joaca destule "piese noi", care sa le vorbeasca spectatorilor despre "viata lor obisnuita". Dupa cum se vede, termenii s-au modificat extrem de putin, iar fondul chestiunii, si mai putin.
Povestea devine comica (vorba vine) atunci cand constatI ca, de fapt, prin dramaturgie noua se intelege nu literatura scrisa in ultimii ani de feluriti autori din felurite tari, ci strictamente produsele de ultima ora a anumiti autori din anumite tari. N-am auzit pe nimeni deplangand faptul ca publicul romanesc nu prea stie ce se joaca in Rusia sau in Polonia, ori chiar in Italia sau Spania, in schimb cunosc multi indignati pe tema ignorantei autohtone fata de trufandalele din Germania, Statele Unite sau Marea Britanie. Sunt de acord ca aceste tari furnizeaza o cantitate serioasa de dramaturgie reprezentabila, dar parca nici acolo (si doar acolo) nu se produc numai capodopere. In orice caz, nu judecand dupa specimenele care au ajuns - iata! - pe scenele romanesti...
Din acest punct de vedere, zarva cea mai mare s-a starnit in jurul relativ recentei premiere de la Odeon: Chip de foc de Marius von Mayenburg, in regia lui Felix Alexa. Campania publicitara a urmarit sa ne convinga ca e vorba despre o piesa incendiara (ca sa zic asa, atat la propriu cat sI la figurat), "celebra" in toata lumea, ras-jucata peste tot etc. E vorba acolo despre un adolescent care, ajuns intr-o relatie incestuoasa cu sora sa si defectuoasa cu societatea pe care o pedepseste dand, din cand in cand, foc cate unei scoli, sfarseste prin a-si ucide parintii, nemultumiti de ambele imprejurari. Regret ca relatez subiectul oarecum parodiindu-l, dar acesta este, dupa parerea mea, singurul mod de aparare impotriva unei violente (inclusiv de limbaj) fara alt obiect decat autoflatarea propriei indrazneli. I-am gasit textului o serie de merite pur tehnice - aplombul naratiunii, soliditatea caracterelor, o anume poezie a stilului -, dar ce anume l-a facut atat de celebru (daca...) nu am inteles. Cat priveste spectacolul... Felix Alexa a ales sa trateze piesa intr-un registru soft care, cred eu, abia strica totul si mai rau: oroarea devine, prin stilizare, dezgustatoare si, prin repetitie, plictisitoare. Altfel, actorii - Marius Manole si Antoaneta Zaharia (fratii incestuosi), Adriana Trandafir si Liviu Timus (parintii), Pavel Bartos (logodnicul circumstantial) - sunt buni. Doar ca, plecand de la teatru, iti vine sa exclami: "Uite cum am pierdut degeaba doua ore!"...
...Si nu altceva spui plecand de la cea mai noua premiera de la Act: Natural Born Fuckers dupa Eric Bogosian, productie anuntata de autorii sai drept "spectacol-manifest al generatiei de actori 2004!" (semnul exclamarii le apartine). De fapt, avem de a face cu un examen in care absolventul-regizor Marcel Top si-a asociat cativa colegi-actori pentru a rosti pe mai multe voci textul one-man-show-ului realizat anul trecut de Florin Piersic jr. (caruia i-a si adus Premiul de interpretare al UNITER); atunci se chema Sex, Drugs and Rock'n'Roll. Este o succesiune de monologuri a diverse personaje care, prin alaturare, ofera o mostra de populatie americana a anilor 1990-2000: rocker-ul dezabuzat, "profetul" apocaliptic, businessman-ul supraocupat, colegianul indisciplinat s.a.m.d. Aproape iti vine-a crede ca ai in fata o "comanda sociala" - a detractorilor capitalismului putred... Oricum, ceea ce, ca text rostit de un singur om, poate fi o performanta reala, ca materie de spectacol "normal" se dovedeste, in lipsa unei idei ordonatoare, inconsistent si, de la un punct, agasant. Am retinut doar unele contributii individuale, notabile prin dezinvoltura si inteligenta scenica: Alexandru Nedelcu, Toma Danila, Rolando Matsangos. Altminteri, si aici, vorbe pe sleau (ca-n viata, stiu!), mizerie sufleteasca, dezorientare, dezabuzare...
...Ingrediente ce se regasesc si in Arat bine azi? dupa Xavier DA1rringer, examen (pare-se) de absolventa al Anei Margineanu, stramutat in subsolul de la Green Hours. E drept, aici ele incearca sa capete sens prin efortul regizoarei si al celor trei foarte buni interpreti ai sai - Ada Simionica, Toma Danila, Ioan Ionescu -, care ne spun, cu ajutorul comentariului muzical "pe viu" al Dorinei Crisan Rusu, o istorioara cam neclara despre un triunghi amoros neortodox (caci exista si asa ceva). Intentia analitica e vizibila, dar lucrurile nu se "leaga" si nu au vigoare...
...La fel cum se intampla, in registru comic-pamfletar-parodic, in KinkiZoOne, creatie colectiva coordonata regizoral de Radu Afrim si gazduita de Teatrul Luni (clubul Green Hours), unde Antoaneta Zaharia, Clara Flores, Alin Teglas, Romulus Chiciuc si David Kozma incondeiaza, cu mare risipa de zgomot, machiaj, miscare, o familie romaneasca "traditionala". Totul e-n ordine, pana la senzatia, foarte neplacuta, ca asisti la o binecunoscuta "serie" tv...
...Senzatie pe care nu o ai deloc la spectacolul "de autor", scris si regizat de Gianina Carbunariu, Stop The Tempo! (tot la Green Hours). Trei tineri inutili si disperati (jucati intens de Maria Obretin, Paula Gherghe si Rolando Matsangos) se razbuna pe omenire defectand tabloul electric in diverse locuri publice. Atata doar ca, de asta data, durerea e autentica, revolta, la fel si... textul chiar are ceva de spus despre realitatea in care traim. In ciuda (sau datorita) simplitatii, un spectacol profund si puternic, de la care pleci intr-adevar tulburat.
Dupa cum se observa, multe dintre produsele tinerilor creatori de teatru au titluri misterioase pentru omul de pe strada. Daca nu doresti sa fii inteles de oricine, e corect sa te plangi de lipsa intelegerii?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
